Veverita ♥

Iris sa intalnit cu rudele.

2011-07-04T03:47:00.000-07:00

Today[1]

2011-06-22T10:00:00.000-07:00

Azi a fost penal.Am fost la Madamme Toussouds.E ca un fel de muzeu ,cu actori din ceara . Dar si oamenii care au inventat , oamenii celebri in sport, etc .Toate domeniile.Si ca sa faca si ceva de fun , au facut un tunel scarry .In care erau pusi mai multi oamenii facuti sa te sperie.Oamenii vi..Primul a primit un pumn de la mine pt ca m-am speriat de el , si al doilea , care statea cu gura cascata am inceput sa tip ca < Astuia ii pute gura> .L-am vazut si pe Vlad Tepes , care era in frunte la camera de toruturi.Apoi am ajuns la un restaurant aproape de hotel pentru ca incepuse sa ploua , dupa care m-am dus la hotel singura, deoarece am inceput sa ma descurc singurica prin Londra cu harta in mana.

Am uitat sa specific.

2011-06-20T10:16:00.001-07:00

Am uitat sa spun ca miam intalnit rudele:Veveritele.Le-am dat de mancare migdale..Si le-am atins....erau asa de multe incat daca aruncai o migdala veneau asa una cate una spre tine.Si ma muscat o veverita de deget pentru ca nu vroiam sa ii dau migdala . ea tragea eu trageam .. si ma muscat.

Jurnal [1]

2011-06-20T10:13:00.000-07:00

Azi ,sa zicem ca a fost o zi obositoare.M-am imbracat cu 6 mii de tricouri pe mine , dar in ciuda normalitatii vremii, azi a fost o zi superba.Soare ... Ne-am dat in Roata Londrei...si am vizitat castelu' Reginei Diana.apoi magazine si dupa am plecat singura la hotel....M-am pierdut printre strazii dar cu harta m-am descurcat.Engleza mea a dat roade.Eram putin speriata cand incepusem sa ma invart in cerc.Dar pana la urma totu a iesit bine.Si am ajuns vie acasa.

iPhone ....

2011-06-20T10:04:00.001-07:00

Deci in Londra , toata lumea are un iphone.Ma dispera.Te uiti in stanga , o babeta cu iphone in mana , te uiti in dreapta altii cu iphone.N-am vazut oamenii cu alte tipuri de telefoane.Doar iphone 4 .

I love London!

2011-06-20T09:51:00.000-07:00

Deci azi de dimineata am aterizat in Londra.Deja am vazut renumitele tricouri,,I love London,, si cercesc la tatucu sa imi ia si mie un tricou din ala.A zis ca o sa imi ia .Ne-am plimbat cu busurile acelea rosii cu capu desfacut.A ploua si ma facut leoarca .Este super aglomerat.Maine o sa ne dam in Roata Londrei.Am trecut pe langa Big Bang cu busu.Este foarte frig , ploua aproape mereu .

Cea ce nu te omoara, te schilodeste!

2011-06-17T10:31:00.000-07:00

Cum am spus mai devreme.Gelozia.Da recunosc ,nu neg.Am fost geloasa la viata mea.Sa fiu sincera cateodata a meritat ,cateodata nu a meritat.Vreau sa va explic si voua cum e faza cu gelozia.Cica gelozia este o boala.O boala pshica.E vorba ba de ura, ba de prea multa iubire.Ei bine cand iubesti si simti ca persoana iubita are pe altcineva ( poate nu are) apare gelozia.Incepi sa te interesezi , sa afli mai mult .Ei bine da ,te documentezi . Dar faci asta din gelozie. cand poti pur si simplu , negru pe alb , sa pui intrebarea potrivita,persoanei potrivite.

Ati vazut cazurile la tv , cum isi omor unii barbatii femeile.Ganditi-va ce e in inima lor.Ganditi-va ca sunt niste oameni bolnavi de-a binelea.

Ar fi mai frumoasa lumea , fara bolile astea incurabile.Ar fi mai multa pace.Ei bine dasta apar razboaie si conflicte.Gelozia strica tot.

Te calci singurica pe codita.

2011-06-17T10:25:00.000-07:00

Nu inteleg frate , unele fete.Nu vreau sa comentez , nu imi fac publicitate , nu vreau sa am ce scrie pe blog , vreau pur si simplu sa radem impreuna de unele specimene.

Iti place de un baiat si sti ca el are prietena . si mori acolo de gelozie ,te roade pantofu` de gelozie.incerci sa te dai la el , el te respinge.Si a doua zi faci pe naiba in 4 si faci rost de id iubitei lui si incerci sa afli niste chestii pe care le sti.precizezi ca nu esti pe id-ul tau de messenger.doamne.te dai in discutie cu prietena baiatului si tot pe tine te mananca gelozia cand vezi poza ei si a lui de la avatar.Esti fraiera.N-am ce comenta.Nu spun pe la spate, iti spun pe fata.Te calci singura pe coada.

Iartama!

2011-06-17T09:59:00.000-07:00

Cu toate ca blogul meu nu l-am facut pentru a ma scutii de a-mi luat vina in de pe umerii o sa incerc sa spun scurt pe fata totul.~~Pentru mine~~ Eu ca fire asa de cum ma facut mami mea nu arat prea multa afectiune, nimanui . Nici prieteniilor foarte apropriati ,nici prietenului , nici celei mai bune prietene ale mele.Cum bine stiti eu sunt o pierde vara.. dar o pierd cu persoane dragi mie si incerc cat de cat sa le arat iubire, afectiune.Ce vreau sa specific este ca chiar daca nu arat iubirea asta de care tot balmajesc eu aici asta nu inseamna ca nu exista.Ba exista ,dar ori mie frica sa o arat ,ori nu stiu ...Ca sa nu va mai rapesc timp din lecturica voastra , vreau sa trec la subiect .
Imi cer scuze acum pe fata <IARTAMA>miha pentru ca am fost prea rea si nu am ascultato niciodata cand a avut o problema, sau cand am ascultato am fost cu gandul in alta parte.Iartama ca te-am lasat azi sa pleci asa, am o fost o mare tampita, ce tampita,idioata.
De azi inainte o sa ma apuc de cele 10 reguli pentru a avea o prietena buna , si vreau sa imi da-ti sfaturi pentru ca nu stiu daca o sa ma descurc bine sau nu .
Deci inca o data , mi de scuze , cred ca o sa fac o postare numai cu iertari.

Si mai pe romaneste, afectiunea mea este defecta.

Ca tot vorbim...

2011-06-17T04:18:00.000-07:00

Ca tot vrobim despre vacanta,summer, party ....vreau sa va spun un sincer ,,happy summer ,, si sa va bucurati de vacanta asta .Imi pare rau ca nu am mai scris pe blog...am fost ocupata, scoala... ziua mea .. etc.

Am invatat ...

2011-06-06T08:59:00.000-07:00

Am invatat sa ma dau pe role.Am cazut o singura data in fund, pentru ca era o groapa langa mine si m-am speriat si m-am asezat in fund.atat in rest au cazut altii pentru mine.

Azi sau maine

2011-06-04T03:31:00.000-07:00

Azi sau maine /Today or Tomorrow / Eu am sa invat sa ma dau cu rolele.De ziua mea care va fi pe 15 iunie , eu imi doresc role. Pentru ca nu mai am rabdare pana atunci ,taticutul meu se duce in bucuresti sa imi ia role.Promit ca voi face poze ,daca cad , daca imi rup ceva...Sau chiar poze cu mine speriata de bombe pe role.

Nu conteaza ce faci!

2011-06-04T03:20:00.000-07:00

Nu mereu conteaza ce faci ! Mereu conteaza rezultatul.Sa zicem ca faci mizerie in camera , apoi faci curatenie . rezultatul e ca ai facut curat in camera chiar daca inainte ai facut mizerie...Este cam incalcita chestia asta ,dar ce conteaza .Rezultatul Conteaza

Paco+Veverita

2011-05-24T00:41:00.000-07:00

Paco este sau a fost papagalul meu , care a venit la mine acasa fix de ziua mea , cand eu eram intr-o excursie .Paco a fost primul meu papagal .cu toate ca imi era frica de el , si numai mama ii facea curat la colivie ,era chiar simpatic catodata.Dimineata urla ca nebunu prin casa , in bucatarie.Si cand ii dadeam drumu din colivie se baga sub robinetu` de la chiuveta si incepea sa-si faca baie singur... Si intr-un final , el a plecat cand eu eram in Palma de Mallorca.L-am lasat Mirunei , si ea la lasat pe balcon.Paco a deschis usulita de la colivie si a dus a fost!

Iar...Din nou!

2011-05-24T00:30:00.001-07:00

Din nou voi fi de servici pe scoala ... Iar am sa stau cu boraciunile, sa le sun de pauza , sa le car lazile chestii dastea.Sa vedem ce chestii mai ma amuza..

Robotzi

2011-05-18T23:14:00.001-07:00

Azi apar nebunaticii de Robotzi! Abea astept sa-i vad!http://creativemonkeyz.com/

Un pas in trecut [1]

2011-05-18T23:13:00.000-07:00

Deci am auzit ca existau masini pe abur...smecher...Daca cineva avea masina din aia pe vremuri era cel mai tare din parcare .Dar acum daca apari cu chestia aia prin Bucuresti te faci de tot rasul.Trebuie sa fi in pas cu moda!

Poarca de mine!

2011-05-18T23:11:00.000-07:00

Sunt cea mai mare poarca! am uitat sa scriu pe blog , defapt nu am uitat , mi-a fost lene , si nu stiam ce sa scriu pe blog...si Alina care ma oftica cu vizualizarile ei ... si a mai fost ceva...Am avut teza!Sad!Acum am scapat de ele!eram aseara asa de libera, nu mai trebuia sa invat!semn ca vine vacanta

Calcului greutatii

2011-05-10T00:45:00.000-07:00

Cu acest calculator putem vedea daca avem greutatea normala .Tupeu sa ai!

Cantaru`

2011-05-10T00:43:00.000-07:00

Cand vine o sarbatoare ne ingrasam.Ori ne ingrasam , ori cantarul este programat sa ne arate ca ne ingrasam.

Toti se vaita, toti urla ,ca se ingrasa! dar poate nu noi ne ingrasam ci cantarul e de vina.

Soricareanu`

2011-05-05T23:34:00.001-07:00

Votati-l pe Soricareanu`.Este un ren,soric:)

Vezi pe soricareanu`

Sunt roman deci pot!

2011-05-05T01:12:00.000-07:00

Mă aşez pe o bancă în trecut
Îmi amintesc nelămurit de ce nu înţeleg
Şi mă gândesc cum unii au tot şi eu nu am nimic
Şi de ce tot timpul încerc să mă ridic,
Realizez că noi cu toţi avem o soartă
Pe care doar noi o putem vedea schimbată,
Cu cheia inimii putem deschide o poartă
Acolo unde Dumnezeu te mai iartă odată,
De ce mă chinui şi continui să sper
Că nimeni nu mă îndruma.. eu privesc spre cer,
Ştiu că acolo sus există cineva care mă va ajuta
Şi mă va îndruma merg pe acelaşi drum..
Dau de găuri adânci plin de întrebări şi mă gândesc
Atunci când mama spunea " dacă eu plec să nu plângi"
Lupta că fericit să ajungi... Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Deci pot...
Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Deci pot.. stai.. hai să ne ţinem de mână împreună
Putem croi o cale mult mai bună
Vreau ca ţara mea în suflet să-mi rămână..
Copilul meu să-mi spună " te iubesc " în romană
Vreau ca toţi să avem acelaşi gând.. fiindcă toţi trăim pe acest pământ
Nu contează cine eşti.. cum eşti de fapt contează ce vrei să faci cu adevărat
Prea multă tristeţe aduce descurajare.. prea mulţi romani uita să se ridice în picioare
Prea mulţi care nu iau binele în considerare.. Şi pun la suflet ceea ce doare ce-l mai tare
Din păcate, mulţi se descurajează.. prea mulţi critică şi nu-i interesează
Prea mulţi care îşi dau cu părerea... numai sfatul unu-i mentor îţi poate da puterea
Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Deci pot...
Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Deci pot.. Striga tare:
" mă mândresc sunt roman, aici e ţara mea, aici trăiesc, aici rămân,
Aici am crescut, aici am învăţat, aici voi rămâne, aici m-am educat, "
Ştii optimistul e cel mai bun pentru că te ajută să devii stăpân
Pe tine, pe ei, pe cei în jurul tău.. şi într-o zi vei avea capul sus
Vei uita de greu.. ceia ce doare cel mai tare e că ai uitat să speri, să ierţi
Să laşi în urmă, să uiţi ziua de ieri să laşi tot ce aveai şi să spui:
" Nu mă gândesc la trecut, pentru că n-are rost" acum vreau să închei
Mândrindu-mă că sunt roman.. mândrindu-mă că sunt aici şi-am reuşit să spun:
"ROMÂNIA îţi mulţumesc că m-ai crescut mare şi m-ai ajutat să mă ţin pe picioare "
Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Deci poţi...
Lupta pentru mine, pentru tine
Pentru toţi.. suntem legaţi de greutăţi.. arată-ne că poţi
Arată-ne că tu poţi schimba tot... striga tare "sunt roman"
Decï pot..

Ciudat ,dar adevarat!

2011-05-05T01:00:00.000-07:00

Pan` la urma , Razvan avea dreptate.E mai bine sa fi mai mic ,decat din ce in ce mai mare.Cand ne uitam la un film ,ne dorim sa fim mari , si sa facem ce fac si cei din film , ca ni se pare noua ca e usor.Defapt e din ce in ce mai greu , multe obligatiii.

Castigatorul ia totul!

2011-05-05T00:50:00.000-07:00

Prima oara cand l-am ascultat pe Adrian nu prea mi-a placut ,adica nu ma gandeam ca poate sa castige el.Sincera sa fiu , i-am dat un singur vot .Speram sa castige Narcis Ianau ,dar imi pare bine ca a castigat Adrian!Are talent! Sau macar munceste , nu ca altii care stau si freaca mentosanu`.Merita premiul !

De ceva timp....

2011-05-05T00:41:00.000-07:00

De ceva timp nu am mai scris pe blog... de ce? pentru ca nu prea mai am idei ... si nu imi e rusine sa recunosc ca nu mai am idei , dar incerc sa gasesc ceva ....original.Si nu prea gasesc. Nu vreau sa copiez, sau alte chestii , vreau ceva original.

I miss you ... my blog...

2011-04-22T07:27:00.000-07:00

Chiar imi era dor de bloguletul meu micut cu multe vizualizari... N-am mai scris de mult , pt ca nu am avut idei dar cred ca o sa revin in forta, pt ca stau si ma gandesc cu orele pentru un post sau ceva ... o poza... si incerc sa caut ceva care se potriveste...Vreau sa ne ajutam cei cu blog-ul . sa vorbim pe mail sau pe messenger , sau de ce nu pe blog .. sa ne dam idei , poze .. sa ne ajutam!

I don't need you!

2011-04-22T07:24:00.000-07:00

Vreau acum sa vorbesc in general , nu la o anumita persoana sau mai stiu eu ce..
Cred ca fiecare se descurca singur , sau macar incearca.Acum trebuie doar sa vrei daca nu vrei degeaba... poti sa faci orice singur , iti garantez!
Adevarul e ca unde`s mai multi puterea cresti , dar si singur poti rezolva o problema..

Am reusit!

2011-04-22T07:20:00.000-07:00

In sfarsit am reusit sa merg pe role ! nu credeam ca pot sa ma tin pe picioare cu ele, dar am reusit .Ei bine mai aveam putin si ma infigeam cu capu in geam dar ce conteaza am reusit ...Ce mandra sunt de mine! Am inceput sa topai pe balcon cand am vazut ca pot sa stau pe role fara sa cad .A fost super! Am experimentat un nou sport, sunt mandra de mine!

Mi-am reamintit..

2011-04-21T12:26:00.000-07:00

Sunt mandra de mine ca am reusit sa tin in picioare un blog , ca inca nu m-am plictisit de el , ca am facut atatea vizualizari. Ca am avut atatia nervii degeaba, ca am vrut sa-l sterg , ca am vrut sa rup calculatorul ca nu mai stiam ce sa mai scriu pe blog , bine ca nici acuma nu prea stiu ce sa scriu , dar mai stau si mai trag de timp, ca poate poate imi mai vine o idee, si cand imi vine si mie o idee uit s-o scriu ca ma dau cu alte chestii .. uit sa ma mai uit si pe alte bloguri cu toate ca stiu de ele , am uitat.

M-am plictisit de blogurile care nu-mi plac , m-am plictisit sa ma chinui o zi intreaga sa fac o postare pt blogmoney , dar ce conteaza ? rezist ... asta conteaza!

Vreau sa-mi cer scuze ca nu v-am mai vorbit cu voi , ca nu v-am mai plictisit cu povesti despre tractoristii...sa mai rad de anumite persoana , etc..

Acum ca aproape am scapat de scoala, mai avem putin ... si totusi ma bucur dar nu prea pt ca o sa dam tezele care niciodata nu mi-au placut si nu pot sa le inghit ....
Mai avem putin de trait cu scoala... dar totusi ne descurcam....

Deci inca o data imi pare rau ca nu am mai scris pe blog...dar va promit ca o sa scriu imediat ce o sa am idei! voi doar sa va uitati in fiecare zi pe my blog!

Sa pasteti fericiti!

2011-04-21T12:17:00.001-07:00

Ei... de cand n-am mai scris pe blog... De mult ...acum ca mi-am facut timp am sa va urez sa pastezi fericiti cu vaca intr-o pasune fara furnici , cu iarba proaspata tocmai udata cu apa de la robinet.Sa vedeti multi iepurasi care zburda pe pajiste.. si tot ce mai vrei [ fara furnici]

Sa pasteti fericiti!!!

Modele [1]

2011-04-20T12:48:00.000-07:00

Recunosc imi place sa-mi fac unghile,dar mai mult imi place sa mi le faca cineva.o sa va arat in timp niste modele de manichiura.

Cu cat mai simple cu atat mai bune.

Slim&Fit

2011-04-18T01:24:00.000-07:00

Nimanui nu ii place sa alerge asa ca besmeticul prin parc pentru a da kg jos dupa o masa copiasa, acum ca vin si pastele.Cu totii ne dorim , sa aratam bine , sa fim slabi...Dar nu toate metodele de slabit sunt eficiente.Daca avem prea multe kg si slabim prea repede s-ar putea sa avem de regretat, deoarece piele ar putea sa ramana lasata pe corp , si nimanui nu i-ar place asta.Cautand pe internet , am gasit un site , pentru slabit , numit Slim&Fit de aici puteti sa va cumparati , o gramada de produse care in cateva saptamani isi fac efectul.
Toate femeile , isi doresc sa arate superb la o petrecere.Nu conteaza doar rochia sau doar machiajul ci si silueta.
Daca sunteti foarte ocupat puteti sa achizitionati si ghidul ,, 10 exercitii pentru oameni ocupati ,,

Pastilele pentru slabit ,, slim&fit ,, se pot cumpara chair de pe site.Sau va puteti lua niste tamblete de slabit..
Ce-am mai aflat este ca nu numai mancarea te ingrasa ci si toxinele care daca se inmultesc , provoc schimbari in organism
Produsul Slim&Fit te ajuta sa slabesti 5kg pe luna fara sa fometezi ,Contine ingrediente active ce suprima foamea si accelereaza metabolismul.100% natural, fara efecte secundare, avizat de Ministerul Sanatatii.
pastile de slabit ( <a href='http://www.slimandfit.ro'>pastile de slabit</a>)
tablete de slabit ( <a href='http://www.slimandfit.ro'>tablete de slabit</a>)

Sfaturile mele au fost cat de cat (sper) bune .Pretul mi se pare convenabil si efectele sunt super.Cred ca imi voi lua si eu unele imediat ce ma ingras.Sper ca v-am ajutat!Bafta la slabit!

Scenariu...

2011-04-17T13:34:00.001-07:00

Totul este acelasi scenariu, aceiasi actori prostii ...Mai schimbati si voi scenariu , actorii..Nu stiu..Face-ti o schimbare..Ne-am plictisit de aceleasi vorbe, aceleasi minciuni....

La multi ani!

2011-04-17T13:32:00.000-07:00

La multi ani tuturor floricelelor...sa fi-ti iubiti si sanatosi...Sa facem alergie de la mirosul vostru frumos...

De florii ,floricele sa va indeplineasca toate dorintele!

Ana...chiar nu intelegi?

2011-04-17T13:21:00.000-07:00

Ana, tu ca sa pari mai... cool... te dai pe langa mine , si ca sa o faci geloasa pe madalina... sau mai stiu eu pe cine...doar asa ca sa devi populara...Ei bine nu vei ajunge, pt ca nu ai fost asa cum a trebuit , si acum nu mai vreau eu.Am sa te rog , scurt , sa iti schimbi numele de blog , asa cum l-ai avut prima oara...Si te mai rog ceva lasa mai usor copy-ul..

Ps. am zis-o asa frumos si bine , pt a nu te face de toata rusinea, ca daca vrei pot face si asta ca nu mie greu!

Meriti?

2011-04-17T13:17:00.000-07:00

Cand primesti o porecla inseamna ca o meriti...inseamna ca te caracterizeara... nu doar asa de ochii lumii...
Cand i-am ales lui Ciresica porecla asta, am alesa pt ca e dulce ca o cireasa.. si are forma uneia...Iar porecla mea a venit din cauza ca aveam dintii din fata scosi ca la veverita...
Ana (n-am sa iti spun niciodata porecla ,pt ca nu te caracterizeaza) mai lasa copiatul!

Roata se intoarce

2011-04-09T14:43:00.001-07:00

Asa-i la moda!

Toti copii sunt la fel.

2011-04-09T14:41:00.000-07:00

Toti copii se aseamana.au aceleasi obiceiuri.De geaba spui ca copilul tau are propria lui personalitate...In realitate , este asemenea celui de varsta lui

Azi lafel , maine lafel.

2011-04-09T14:36:00.000-07:00

Am inceput sa urasc vorba aia: Mai e si maine o zi....Da, nu zic ca nu mai este, dar este o zi ca cea anterioara, aceiasi.Multa plictiseala...Multa prostie...Niciodata nu e bine...indiferent ce faci..Cand crezi ca Luni e o zi speciala, defapt nu o sa fie asa...Dar cred ca toate astea sunt pe constiinta noastra... sau nu stiu ...Luni=Marti=Miercuri...In fiecare zi acelasi deja vu...O sa ne plictisim.Acelasi tv, aceiasi stiri, acelasi Basescu , acelasi partid...aceleasi vorbe , aceleasi minciuni..Nimic nu se schimba asa de repede.
Ori noi ne plictisim prea repede, ori chestiile bune se termina repede...Mai avem de invatat, si mult de asteptat!

De mult...

2011-04-09T14:23:00.000-07:00

De mult n-am mai vorbit cu voi , asa de la blog , la cititor.. si sincer mi s-a facut dor.N-am mai scris pe blog ,pt ca am avut multa treaba ,stiti voi ... scoala ,probleme, barfe inevitabile...Dar acum la ora asta tarzie ,m-am hotarat sa va spun ce-am mai facut in ultimile zile

Astazi m-am trezit de dimineata , am deschis calculatorul, si am inceput sa ma imbrac pentru a merge la concursul de creativitate.Am fost la poster , in echipa.Echipa mea a fost formata , din mine, Ciresica, si Diana.Am facut un ditamai posterul , dupa planul Ciresicii si a Dianei...Apoi am mers la Fotografie pentru ca a trebuit ca ne-a bagat dna.diriginta.Posterul a fost numit < Terra de azi,Terra de maine>.20 min am lasat-o pe Ciresica singura , sa se descurce, deoarece eu cu Diana am fost intr-o alta sala pentru pune fotografie...Apoi am mai stat pe afara putin , in ciudata vantului care sufla cu putere...

Glume.

2011-04-08T11:03:00.000-07:00

Cred ca glumesti! Deci ma barfesti pe la spate, si cand ma vezi , te dai bine pe langa mine? Da, si eu voi face lafel .Fiecare vor fi platiti cu acelasi banut.Acelasi.
Nu esti in stare sa-ti pastrezi parerea, te dai pe langa mine , doar pentru popularitate.
...cred ca ti-ai dat seama , si te simti.Mai bine imi spui verde in fata , ca sigur nu se va intampla ce se va intampla cand voi afla singurica, pt ca orice minciuna odata si o data se va aflta.

Chiar nu imi pare rau.

2011-04-08T10:57:00.000-07:00

Chiar nu imi pare rau , ca mi-am facut un dusman .. Nu cred ca este primu` si pun pariu ca nu va fi ultimu`.
Ei bine nu toti suntem perfecti , si nu toti avem aceleasi parere..
Si daca ai de gand sa te dai cu fite , chiar vei pierde...multe , stai linistit/a.

I love you!

2011-04-08T10:55:00.000-07:00

I love you , Mr. Burns.

I love you

Blogmoney.

2011-04-06T22:25:00.001-07:00

Imi pare rau de voi , dar cate o data voi avea posturi care nu le gandesc eu adica: care trebuie scrise , pt a castiga si eu niste banuti de buzunar , sa fie taticutu meu madru de mine...

Let's laugh!

2011-04-02T10:56:00.001-07:00

Un trandafir

2011-04-02T10:51:00.000-07:00

Ce poti face cu un trandafir?

Poti sa il pui la presat intr-o carte.
Poti sa il arunci
Poti sa ii dai foc
Poti sa il mirosi
Poti sa il pui in apa

Sau pur si simplu poti sa il pastrezi . Ce poti face cu un trandafir de plastic ?

Poti sa ii pui o agrafa si sa ti-l pui in par.
Poti sa il pui pe penarul tau
Poti sa o pui pe banderola ta preferata
Poti sa il lasi in dulap , la un loc sigur.

Robotzi

2011-04-02T10:44:00.000-07:00

Pufosenia

Nu vreau sa le fac publicitate , dar videoclipu` asta pur si simplu ma dat pe spate...Il iubesc.O sa imi iau si eu o pufosenie.[ da-ti click pe ,,Pufosenia,, , primul cuvant .]

1 aprilie

2011-04-01T07:24:00.000-07:00

Azi este 1 Aprilie....Stiti la ce ma refer nu? Pai ma refer la faptul ca azi este ziua pacalelilor.Sper ca nu ati fost pacaliti ...Sau daca ati fost , nu-i bine , sau incercati sa inventati cat mai repede o pacaleala , ca sa nu ramaneti singurii pacaliti.

Dictionarul Pacatilor:
O pacaleala = un zambet
Un zambet = o lacrima de bucurie
O lacrima de bucurie = O imbratisare
O imbratisare = o prietenie

No mass.

2011-03-30T00:44:00.000-07:00

Terminati-va cu masurile disperante: ,, da-mi un vot ,, ; ,, da-mi un comm,, ; ,, vezi ca se inchide yahoo-ul ,, ; ,, daca nu dai mass-ul asta vei muri,, . Vai draga.Cine crede ca va muri daca nu da mass-ul e un fraier de nota 10.Obositi lumea cu prostia voastra credeti-ma . Mai terminati-va cu masurile astea prostesti.

Google stie!

2011-03-30T00:42:00.000-07:00

Google stie de toata... Stie aproape tot ....Poti intra sa cauti orice vrei.Cuvinte de la A la Z ...Totul este GRATUIT.
Ce nu stie : cine esti , cand te trezesti , cand mananci , cand te duci la scoala , cum mergi .... etc.

Dar stie multe alte chestii mult mai interesante ...

Vine vacanta!

2011-03-30T00:26:00.000-07:00

Vacanta de Paste se aproprie cu pasii repezi , dar cine vrea vacanta de Paste , cand noi vrem vacanta de vara...Deci Pastele vine pe 24 aprilie , iar cea de vara pe 17 iunie.

Bafta la scoala!

Ceai verde cu nume rosu.

2011-03-23T13:30:00.000-07:00

Intr-o dimineata a venit Miha pe la mine , si eu vroiam ceai, si am cautat prin bucatarie.si am gasit ceai verde cu scris rosu.Adica un fel de struto camila.
Si eu nu vroiam ceai verde , eu vroiam ceai rosu...Ceai rosu` cu scris rosu... nu cu scris verde sau mai stiu eu ce culoare...Si .. in sfarsit am gasit ceai rosu cu nume verde...
Dar nu vreau astfel de ceaiuri.. eu vreau ceai rosu , cu scris rosu`...Nu altfel...

P.s : cer producatorilor sa nu mai fabrice si ceai rosu cu scris rosu.. chiar daca nu merge cu ambalajul .Nu conteaza...Fiţe...

New Name.

2011-03-23T01:47:00.001-07:00

O sa-mi schimb numele de blog.O sa-l pun < Eveverita>.Evil mi l-a spus.. cand ne scriam tema, adica el isi scria ca eu nu avem.

Facebook vs Hi5

2011-03-23T01:45:00.000-07:00

Sa nu-mi spuneti voi mie [ voi = cei cu hi5] ca nu va placut hi5...Daca nu va placut de ce v-ati mai facut cont? V-ati facut cont , ca sa mai pirdeti timpul...Sa aveti ce face , cand nimeni si nimic , nu va mai poate scoate din lenea profunda?
A trecut gloria hi5...Acum Facebook-ul detine gloria... si lafel se va intampla si cu el...
Chiar daca stiam de Facebook , nu ne-am chinuit sa dam click , sa ne facem cont . Aveam deja pe hi5.. .si nu ne mai trebuia.Acum ca nu mai folosim Hi5, schimbam... normal..Moda!
Si totusi...Dupa Facebook , o sa incepem cu Twitter .. sau poate cu altceva....

Fragment

2011-03-19T15:44:00.000-07:00

"Groaza de curent....nici o pricopseala pentru o planta - isi zise micul print.Floarea asta este tare sucita...."

Oscar si Tanti Roz

2011-03-19T12:12:00.000-07:00

Eric-Emmanuel Schmitt

Oscar şi Tanti Roz

Pentru Danielle Darrieux

Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până acum n-am avut timp din pricina şcolii.

Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.

Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.

Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi.

Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.

Uite, să-ţi explic.

Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.

Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.

Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.

Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.

– Câţi ani ai, Tanti Roz?

– Eşti în stare să reţii un număr format din treisprezece cifre, Oscar?

– Parcă eu nu ştiu că glumeşti, Tanti Roz!

– Deloc. Dar nu trebuie cu nici un preţ să mi se afle vârsta aici, altfel or să mă trimită acasă şi nu ne mai vedem niciodată.

– Cum asta?

– Am intrat aici, la voi, ilicit, Oscar, da’ să nu mă spui la nimeni! Există o vârstă limită să fii tanti roz, iar eu am depăşit-o cu vârf şi îndesat!

– Eşti adică expirată?

– Ăsta-i cuvântul!

– Ca iaurtul?

– Sttt!

– Ştiu să-mi ţin gura, nu te teme!

Găsesc că are mare curaj să-mi mărturisească acest secret. Nu-i vorbă că nici eu nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deşi, la drept vorbind, mă miră că ăia nu şi-au dat seama cât e de bătrână când i-au văzut ridurile ca nişte raze de soare pe care le are în jurul ochilor.

Altădată am aflat un alt secret de-al ei şi cred că, dacă ţi-l spun, o să fie floare la ureche să-ţi dai seama despre cine e vorba, dragă Dumnezeu.

Într-o zi, pe când ne plimbam amândoi prin curtea spitalului, Tanti Roz a călcat într-un rahat de câine.

– Căcatu’ naibii!

– Da’ ce vorbe urâte spui, Tanti Roz!

– Tu ţine-ţi fleanca, băieţică, şi mai scuteşte-mă! Vorbesc cum am chef.

– Vai, Tanti Roz!

– Gata! Mişcă niţel din cracii ăia, că suntem la plimbare, nu ne târâm ca melcii!

– Puţin după aia, ne-am aşezat pe o bancă să mâncăm bomboane, iar eu nu m-am putut abţine s-o întreb:

– Cum se face, Tanti Roz, că vorbeşti aşa de urât?

– Deformaţie profesională, Oscar, băiete. Cu meseria mea, dacă m-aş fi dedat la un vocabular mai subţire, o încurcam.

– Da’ ce meserie aveai?

– Dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi...

– Te cred. Pe onoarea mea.

– Luptătoare de wresting.

– Nu te cred!

– Îţi jur. Mă porecliseră Teroarea din Languedoc.

Din ziua aceea, când mă vede mai întunecat şi e sigură că nu-i nimeni prin preajmă care să ne audă, Tanti Roz îmi povesteşte câte unul din faimoasele ei meciuri: Teroarea din Languedoc contra Măcelăresei din Limousin, lupta ei timp de douăzeci de ani împotriva lui Sinclair Diabolica – o olonadeză care avea o pereche de obuze în loc de sâni – şi mai ales cupa mondială pe care a câştigat-o înfruntând-o pe Ulla-Ulla, zisă şi Căţeaua de la Büchenwald, pe care nimeni îaninte nu reuşise s-o învingă, nici măcar Coapse de Fier, idolul lui Tanti Roz pe vremea când era încă o tânără luptătoare de wrestling. Visez adeseori la luptele astea ale ei, închipuindu-mi-o pe ring aşa cum e ea acum, o bătrânică în halat roz, clătinându-se niţel pe picioare, cărând pumni la moacă vreunei zmeoaice de-alea în maiou. Şi parcă-aş fi eu în locul ei. Ceea ce mă face să mă simt mai puternic. E aşa, ca un fel de răzbunare.

Astea fiind zise, dacă după toate amănuntele pe care ţi le-am înşirat aici încă n-ai reuşit să-ţi dai seama cine e Tanti Roz, cred, dragă Dumnezeu, că n-ar mai fi cazul să rămâi pe post de Dumnezeu, ci ai face mai bine să ieşi la pensie. Sper că sunt suficient de clar?

Dar să mă întorc la ale mele.

Pe scurt, grefa mea a produs multă decepţie pe-aici. Chimioterapia pe care mi-o făcuseră înainte de asemenea, dar nu chiar aşa de mare; pe atunci exista încă speranţa în grefă. Am impresia că acum doctorii nici nu prea mai ştiu ce să propună, ţi-e şi milă de ei. Doctorul Düsseldorf, pe care mama îl găseşte foarte frumos, deşi, după mine, sprâncenele alea ale lui sunt prea groase, are o mutră întristată de Moş Crăciun rămas fără daruri în tolbă.

La spital atmosfera e tot mai urâtă. Chiar vorbeam cu un amic, mai zilele trecute, unu’ Bacon. De fapt îl cheamă Yves nu Bacon, da’ noi îi zicem Bacon fiindcă i se potriveşte mai bine pentru că e tot o arsură din cap până-n picioare, ca o şuncă prăjită.

– Ştii, Bacon, am impresia că nu prea mă mai plac doctorii ăştia, ai zice că-i deprimă cazul meu.

– Ce tot îndrugi, Cap de Ou? Doctorii-s inepuizabili. Lor le zumzăie capul de operaţiile pe care ar mai vrea să ţi le facă. Mie mi-au propus deja vreo şase.

– Poate că-i inspiri.

– Poate.

– Ce nu înţeleg este de ce nu-mi spun cinstit că am să mor?

De cum am zis asta, Bacon a făcut ca toată lumea din spital: a surzit pe loc. Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunţi cuvântul „moarte“, nimeni nu te mai aude. Poţi fi sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer şi toţi au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba. Am testat asta pe toată lumea.

Azi-dimineaţă am vrut să ştiu dacă şi Tanti Roz devine tare de urechi dacă-i vorbesc de moarte.

– Am impresia, Tanti Roz, că nimeni de-aici nu se încumetă să-mi spună că am să mor.

Se uită lung la mine. O să facă şi ea precum ceilalţi? Te rog din suflet, Teroarea din Languedoc, nu te fleşcăi, păstrează-ţi auzul.

– Păi ce rost ar avea, Oscar, să ţi se spună de vreme ce o ştii?

Uf, ea măcar m-a auzit!

– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.

– Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.

– Operaţia mea n-a reuşit, nu-i aşa, Tanti Roz?

Tanti Roz n-a răspuns. Era felul ei de-a spune da. Când a fost sigură c-am înţeles pe deplin, s-a apropiat de mine şi mi-a spus, implorându-mă:

– Bineînţeles, n-ai vorbit cu mine, nu ţi-am spus nimic! Juri, da?

– Jur.

Am tăcut amândoi, iar eu am rumegat în minte aceste noi gânduri.

– Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu, Oscar?

– Tocmai dumneata să-mi spui una ca asta, Tanti Roz, zău aşa?!

– Cum adică, tocmai eu?

– Credeam că eşti singura persoană care nu minte.

– Păi nu te mint deloc, Oscar.

– Atunci de ce-mi vorbeşti de Dumnezeu? M-au aiurit ai mei cu Moş Crăciun, gata, ajunge!

– Află de la mine, Oscar, că nu există nici o legătură între Dumnezeu şi Moş Crăciun.

– Ba da. E una şi-aceeaşi cacealma. Spălare de creier şi fraiereală cât cuprinde!

– Ascultă Oscar, poţi tu să-ţi închipui, fie şi numai o secundă, că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută şaizeci de turnee câştigate la activ, dintre care patruzeci prin K.O., eu, Teroarea din Languedoc, aş putea să cred în Moş Crăciun?

– Nu.

– Află atunci, băiete, că deşi nu cred în Moş Crăciun, cred în Dumnezeu. Îţi jur, na!

Astfel pusă problema, fireşte, se schimbă totul.

– Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?

– Ca să te simţi mai puţin singur.

– Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici măcar nu există?

– Fă-l tu să existe.

Se aplecă spre mine.

– De fiecare dată când ai să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Şi dacă te ţii tare, află de la mine, o să existe chiar de-adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.

– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?

– Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar, băiatule.

– O.K.

– Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singur lucru pe zi! Unul singur.

– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa fermecată.

– Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât trei într-o viaţă întreagă?

– O.K. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării, bomboane, o maşină...

– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moş Crăciun. Lui nu poţi să-i ceri decât lucruri de-ale spiritului.

– De exemplu?

– De exemplu să-ţi dea curaj, răbdare, să-ţi deschidă mintea.

– Mda, pricep...

– Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.

– La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai împart acuma şi cu alţii?

– Iată, acum ştii cum stau lucrurile.

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

Dragă Dumnezeu,

Bravo! Da’ ştiu că eşti tare! Nici măcar n-am apucat să-ţi trimit scrisoarea, că mi-ai şi dat răspunsul. Cum ai făcut?

Jucam şah azi-dimineaţă în sala de recreaţie cu Einstein, când Pop Corn a dat fuga să mă anunţe:

– Ţi-au veni părinţii, Cap de Ou.

– Părinţii mei? Cum asta? Ei nu vin decât duminica...

– Le-am recunoscut maşina, un Jeep roşu cu capotă albă.

– Imposibil.

Am dat din umeri şi m-am întors la partida cu Einstein. Dar cum eram preocupat, Einstein îmi lua întruna câte o piesă, ceea ce m-a enervat şi mai rău. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru că ar fi mai inteligent ca alţii, ci doar pentru că are un cap de două ori mai mare. Se zice c-ar avea apă înăuntru. Păcat de el, dacă ar fi avut creier în loc de toată apăraia aia, Einstein ar fi putut face lucruri măreţe în viaţă.

Văzând că oricum pierdeam partida, m-am sculat şi m-am dus în camera lui Pop Corn care dă spre parking. Avusese dreptate, părinţii mei veniseră să mă vadă.

Trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că acum părinţii mei şi cu mine locuim departe unii de alţii. Pe când locuiam şi eu cu ei nu-mi dădeam seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei, găsesc că stau tare departe. De aceea nu pot veni să mă vadă decât o dată pe săptămână, duminica, deoarece duminica ei nu lucrează, şi nici eu.

– Vezi c-aveam dreptate? A zis Pop Corn. Ce-mi dai că te-am anunţat?

– Am ciocolată cu alune dacă vrei.

– Jeleuri cu căpşuni nu mai ai?

– Nu.

– Fie, cu alune, atunci.

Bineînţeles, nu avem voie să-i dăm de mâncare lui Pop Corn, care tocmai de-aia e la spital, ca să slăbească. Nouăzeci şi opt de kile la cei nouă ani ai lui, un metru şi zece înălţime pe un metru şi zece lăţime! Singura haină în care încape este un tricou polo american. Doar că şi la ăsta dungile au intrat în tangaj, de parcă-ar avea rău de mare. Ca să spun drept, cum nici eu şi nici unul dintre prietenii noştri nu credem că Pop Corn ar putea fi altfel decât gras şi cum ne e milă să-l vedem întruna hămesit, îi dăm toate resturile de la masă. Sincer, ce-i o bucăţică de ciocolată faţă de tot mormanul ăla de grăsime? Până şi infirmierele au încetat să-l mai chinuie cu supozitoarele prescrise de doctori.

M-am dus la mine în cameră să-mi aştept părinţii. La început n-am observat cum se scurgeau minutele că eram puţin obosit, unde alergasem. După o vreme însă mi-am dat seama că ar fi avut timp să ajungă la mine de zece ori.

Am ghicit de îndată unde zăboveau atât. Şi m-am strecurat pe culoar. Am pândit să nu mă vadă nimeni, am coborât scările şi, mergând tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul doctorului Düsseldorf.

Nu mă înşelasem, acolo erau! Le auzeam vocile de partea cealaltă a uşii. Cum coborârea scării îmi cam tăiase răsuflarea, mi-au trebuit câteva secunde până când inima mea a prins iar să bată normal şi pot spune că din clipa aceea toate au luat-o razna. Am auzit ceea ce n-ar fi trebuit să aud. Mama plângea în hohote, iar doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am făcut tot ce se putea face, vă rog să mă credeţi, am încercat totul“, la care tata răspundea cu glas sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu ne îndoim“.

Rămăsesem cu urechea lipită de uşa aceea de fier. Nici nu ştiu, la drept vorbind, care era mai rece, eu sau metalul.

Doctorul Düsseldorf a zis:

– Doriţi să-l vedeţi, să-l îmbrăţişaţi?

– N-am curaj, domnule doctor, a răspuns mama.

– Nu trebuie să ne vadă în starea asta, a întregit tata.

Şi atunci am înţeles eu că părinţii mei erau nişte laşi. Ba, mai rău, nişte laşi care mă luau şi pe mine drept un laş.

Zgomotul scaunelor mi-a dat să înţeleg că se ridicaseră şi aveau să iasă din birou. M-am năpustit şi eu pe prima uşă care mi-a ieşit în cale.

Aşa se face că am nimerit în debaraua cu mături unde mi-am petrecut toată dimineaţa deoarece, lucru pe care tu poate nu-l ştii, dragă Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid de-afară, dar nu şi dinăuntru, de parcă oamenii s-ar teme ca nu cumva măturile, găleţile şi cârpele de şters pe jos să-şi ia tălpăşiţa peste noapte.

De altfel, nu mă deranja nicidecum să stau acolo în întuneric, dar fiind că tot n-aveam chef să văd pe nimeni şi că picioarele şi braţele nu-mi mai răspundeau oricum la comenzi, ca urmare a şocului provocat de ceea ce auzisem.

Pe la prânz am simţit o mare agitaţie la etajul de deasupra. Paşi, alergătură de colo-colo. Pe urmă numele meu a început să răsune pretutindeni:

– Oscar! Oscar!

Mă bucuram să-i aud strigându-mă şi eu să nu răspund. Aş fi vrut ca pământul întreg să fie îngrijorat din pricina mea.

Cred că am aţipit o vreme, după care m-am pomenit nas în nas cu galoşii lui madam N’da, femeia de serviciu. Când a deschis uşa, am înlemnit amândoi de frică, iar în clipa următoare ne-am pus şi unul şi altul pe urlat, ea fiindcă nu se aşteptase să dea peste mine acolo, eu fiindcă nu-mi aminteam că era aşa de neagră. Şi nici că putea să ţipe aşa de tare.

A urmat o învălmăşeală de nedescris. Toţi s-au năpustit asupra mea, doctorul Düsseldorf, sora-şefă, infirmierele de gardă, precum şi toate femeile de serviciu din secţie. Crezusem la început că au să mă ia cu toţii la refec, dar văzând că mai curând se simţeau cu musca pe căciulă, mi-am dat seama că e momentul să profit de situaţie.

– O vreau pe Tanti Roz, să vină Tanti Roz.

– Dar unde ai fost, dragă Oscar? Cum te simţi?

– Să vină Tanti Roz.

– Cum de ai nimerit în debaraua aceea? Te-a închis cineva acolo? Ai auzit vreun zgomot înăuntru?

– Să vină Tanti Roz!

– Bea puţină apă!

– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.

– Ia o înghiţitură de...

– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.

Eram de granit. O faleză de granit. O dală de beton. Nu era nimic de făcut cu mine. Nici măcar nu mai ascultam ce spuneau. O voiam pe Tanti Roz.

Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu se poate în faţa colegilor săi de faptul că n-avea nici cea mai mică autoritate asupra mea. A trebuit într-un final să cereze.

– Să meargă cineva s-o cheme!

Auzind asta, am consimţit în cele din urmă să mă odihnesc niţel şi m-am dus în camea mea unde am dormit buştean.

Când m-am deşteptat, Tanti Roz era lângă mine. Îmi zâmbea.

– Bravo, Oscar, frumoasă trebuşoară ai mai făcut! Le-ai dat o straşnică palmă morală. Dar rezultatul e că au să mă gelozească pe mine de azi înainte.

– Puţin ne pasă de gelozia lor!

– De ce spui asta, Oscar? Sunt cu toţii nişte oameni de treabă. Chiar foarte de treabă.

– Mă doare-n cot!

– Şi-acum, zi-mi şi mie, care-i problema?

– Doctorul Düsseldorf le-a zis părinţilor mei că am să mor, iar ei au fugit fără să mă vadă. Îi urăsc!

Şi m-am apucat să-i povestesc totul, în amănunt, ca ţie acum, dragă Dumnezeu.

– Mda, a mormăit Tanti Roz, asta-mi aduce aminte de turneul de la Béthune când am înfruntat-o pe Sarah Trosc Pleosc, una care-şi ungea corpul cu untdelemn, de-i ziceau anghila ringului, o adevărată acrobată care-ţi scăpa din mâini ori de câte ori încercai o priză. Nu accepta să lupte decât la Béthune unde lua în fiecare an cupa oraşului. Problema e că şi mie îmi trebuia cupa aia!

– Şi ce-ai făcut, Tanti Roz?

– I-am pus pe nişte prieteni să arunce cu făină peste ea când a intrat pe ring. Uleiul cu făina au transformat-o într-un şniţel pané. Aşa că în doi timpi şi trei mişcări mi ţi-am trimis-o la saltea pe Trosc Pleosc asta de nu s-a văzut! După care nimeni nu i-a mai zis anghila, ci şalăul pané.

– Nu prea văd ce legătură am eu cu povestea asta, Tanti Roz.

– Eu văd foarte bine. Şi anume că există o soluţie în orice împrejurare, Oscar, un sac cu făină se găseşte întotdeauna pe undeva. Ar trebui să-i scrii lui Dumnezeu. El e mai puternic ca mine.

– Chiar şi la wrestling?

– Chiar şi. Dumnezeu reuşeşte întotdeauna. Încearcă, dragă Oscar. Ia zi, ce ţi-a făcut ţie cel mai rău?

– Îi urăsc pe părinţii mei.

– Urăşte-i atunci tare. Da’ tare de tot.

– Tocmai dumneata mă îndemni să fac asta, Tanti Roz?

– Da. Urăşte-i tare. O bucată de vreme ai să tot rozi la osul ăsta. Şi, după ce-ai să-l isprăveşti, ai să-ţi dai seama că nu merită. Povesteşte-i toate astea lui Dumnezeu în scrisoarea ta şi cere-i să-ţi facă o vizită.

– El se şi deplasează?

– În felul său. Nu prea des. Ba chiar foarte rar.

– De ce? E bolnav?

Din oftatul ei am înţeles că Tanti Roz nu ţinea să-mi dezvăluie că şi tu, dragă Dumnezeu, eşti mai curând paradit cu sănătatea.

– Părinţii tăi nu ţi-au povestit niciodată despre Dumnezeu, Oscar?

– Ce să mai vorbim de părinţii mei, Tanti Roz? Sunt nişte dobitoci.

– Să zicem. Dar despre Dumnezeu nu ţi-au povestit chiar niciodată?

– Ba da. O singură dată, când mi-au spus că ei nu cred în el. Ei nu cred decât în Moş Crăciun.

– Nu se poate! Chiar aşa dobitoci sunt, Oscar, băiete?

– Nici nu poţi să-ţi închipui! În ziua când m-am întors de la şcoală şi le-am spus că ajunge cu tâmpeniile, că ştiam, ca toţi colegii mei, că Moş Crăciun nu există, ai fi jurat c-au picat din lună. Cum eram furios nevoie mare că din cauza lor toată suflarea şcolii râsese de mine, n-au găsit nimic mai bun de zis decât să-mi jure că ei crezuseră sincer că Moş Crăciun există şi că erau decepţionaţi, cât se poate de decepţionaţi, să afle că nu-i aşa! Doi tâmpiţi, Tanti Roz, dacă-ţi spun eu!

– Carevasăzică, ei nu cred în Dumnezeu?

– Nu.

– Şi asta nu ţi-a dat de gândit?

– Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?

– Ai şi tu dreptate. Totuşi, odată ce zici că părinţii tăi sunt nişte tâmpiţi...

– Şi încă ce tâmpiţi, Tanti Roz!

– Deci dacă ei, care sunt nişte tâmpiţi, nu cred, de ce tu, care eşti un băiat deştept, n-ai crede în el, cerându-i să-ţi facă o vizită?

– Fie. Da’ parcă ziceai că stă la pat?

– Nu. Spuneam că are un fel special de a-i vizita pe oameni. El îi vizitează în gând. În spirit.

Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi s-a părut tare de tot.

Tanti Roz a adăugat:

– Ai să vezi, vizita lui are să-ţi facă bine.

– O.K. Am să vorbesc cu el. Dar până una, alta, singurele vizite care-mi fac bine sunt ale dumitale, Tanti Roz.

Mi-a zâmbit şi, cu timiditate aproape, s-a aplecat să mă sărute pe obraz. Dar n-a îndrăznit să meargă până la capăt. Îmi cerşea parcă încuviinţarea.

– Hai, sărută-mă, Tanti Roz. N-am să spun la nimeni. Nu ţin să-ţi stric reputaţia de luptătoare la wrestling.

Buzele ei mi-au atins obrazul şi asta mi-a făcut plăcere, că era aşa ca o căldură cu nişte mici înţepături şi miros de pudră şi de săpun.

– Când mai vii, Tanti Roz?

– Nu am voie decât de două ori pe săptămână.

– Imposibil. Cum o să aştept eu trei zile?

– Aşa vrea regulamentul.

– Cine a făcut regulamentul ăsta?

– Doctorul Düsseldorf.

– Când mă vede, doctorul Düsseldorf face pe el, Tanti Roz. Du-te şi cere-i permisiunea să vii mai des. Nu glumesc, să ştii.

M-a privit cu o anumită ezitare.

– Da, nu glumesc. Dacă nu vii să mă vezi în fiecare zi, nici eu nu-i mai scriu lui Dumnezeu.

– Fie, voi încerca, Oscar.

Tanti Roz a ieşit din cameră, iar eu m-am pus pe plâns.

Nu-mi dădusem seama până atunci câtă nevoie aveam de ajutor. Nu-mi dădusem seama până atunci că eram într-adevăr bolnav. Gândul că n-aveam s-o mai văd pe Tanti Roz m-a făcut să înţeleg totul şi lacrimile au început să-mi ardă obrajii.

Norocul meu că am avut timpul să-mi vin în fire înaninte să se întoarcă.

– Gata, s-a făcut! Timp de douăsprezece zile am voie să vin în fiecare zi.

– La mine şi numai la mine?

– La tine şi numai la tine, Oscar, băiatule, douăsprezece zile.

Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile m-au podidit iar şi m-am zguduit de plâns. Măcar că ştiam perfect că băieţii n-au voie să plângă şi cu atât mai puţin eu care, cu căpăţâna mea de ou, nu arăt nici a băiat, nici a fată, ci mai curând a marţian. Dar ce să fac? Mi-era peste putinţă să mă opresc.

– Douăsprezece zile, tanti Roz? Chiar aşa de prost stau?

Şi pe ea o cam îmboldea plânsul. Stătea în cumpănă. Era nostim să vezi cum fosta luptătoare de wrestling o împiedica pe fosta fetiţă să dea drumul lacrimilor, şi asta mi-a mai alungat niţel gândurile.

– În ce dată suntem noi azi, Oscar?

– Cum adică în ce dată, nu vezi calendarul de pe perete? Suntem în 19 decembrie.

– Prin părţile noastre, Oscar, există o legendă care spune că în ultimele douăsprezece zile ale anului poţi ghici ce timp va fi în cele douăsprezece luni ale anului ce vine. Nu trebuie decât să observi zi de zi vremea pentru a putea stabili tabloul în miniatură al lunii respective. 19 decembrie reprezintă deci luna ianuarie, 20 decembrie februarie, şi aşa mai departe până la 31 care reprezintă luna decembrie a anului viitor.

– Adevărat?

– Aşa spune legenda. Legenda celor douăsprezece zile magice. Ce-ar fi să ne jucăm şi noi de-a cele douăsprezece luni magice? Adică tu, că eu cu jocurile... Ar trebui deci ca, începând de azi, să observi fiecare zi în parte şi să-ţi spui că valorează zece ani.

– Zece ani?

– Întocmai. O zi egal zece ani.

– Ar însemna că peste douăsprezece zile să am o sută treizeci de ani!

– Chiar aşa! Ar fi straşnic, nu?

Tanti Roz m-a sărutat – începe să-i placă, văd eu bine – şi a plecat.

Aşa că, dragă Dumnezeu, iată că azi m-am născut şi eu, lucru de care nu mi-am dat prea bine seama decât pe la vremea prânzului când împlinisem cinci ani; conştiinţa mi s-a dezvoltat, dar nu pot spune că asta ar fi cine ştie ce veste bună; astă-seară am deci zece ani, ceea ce înseamnă că am atins vârsta raţiunii. Şi, fiindcă veni vorba, aş avea o rugăminte: când ai câte ceva să-mi spui, ca azi la prânz, poate încerci s-o faci cu ceva mai puţină brutalitate, da? Mersi.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Şi aş mai vrea să te rog o chestie. Ştiu că n-am dreptul decât la o dorinţă pe zi, dar cererea de mai sus nu era de fapt o cerere, ci mai degrabă un sfat.

Să ştii c-aş fi de acord să-mi faci o vizită. În spirit, vreau să spun. Mi se pare o chestie tare de tot şi mi-ar plăcea să mă vizitezi. Primesc musafiri de la opt dimineaţa până seara la nouă. În restul timpului dorm. Uneori aţipesc niţel chiar şi-n timpul zilei, din pricina tratamentului. Dacă se întâmplă să pici într-un astfel de moment, trezeşte-mă fără nici o grijă. Ar fi o prostie să nu ne întâlnim din pricina unei clipe de somn în plus.

Dragă Dumnezeu,

Azi mi-am trăit adolescenţa şi trebuie să-ţi spun că n-a mers deloc ca pe roate. Ce tărăşenie şi adolescenţa asta! Am avut o groază de neplăceri cu prietenii, cu părinţii şi asta numai din pricina fetelor. Ţin să-ţi spun că nu-mi pare rău deloc când mă gândesc că astă-seară am douăzeci de ani, fiindcă asta înseamnă c-am trecut de ce era mai greu. Pubertatea, mersi! O dată, hai treacă de la mine, dar a doua oară, nici să n-aud!

În primul rând îţi atrag atenţia, dragă Dumnezeu, că n-ai venit. Abia de-am putut închide un ochi toată noaptea cu problemele astea de pubertate, aşa că n-ar fi fost chip să te scap. Şi, aşa cum ţi-am mai spus, chiar dacă dorm, mă scuturi niţel şi mă trezesc.

Tanti Roz venise deja când m-am deşteptat azi-dimineaţă. Pe când îmi luam micul dejun, mi-a istorisit cum s-a luptat ea cu Sfârc Regal, o luptătoare de wrestling din Belgia care înghiţea trei kile de carne crudă pe zi stropite cu un butoiaş de bere. Se spunea că ceea ce avea mai de temut Sfârc Regal era mirosul gurii, din pricina fermentaţiei de bere şi carne, astfel încât îşi culca adversarele la pământ numai suflându-le în faţă. Ca s-o învingă, Tanti Roz a fost silită să născocească o nouă tactică: şi-a pus o glugă îmbibată cu apă de lavandă şi şi-a luat numele de Călăul din Carpentras. Wrestling-ul, spune ea, te obligă să ai muşchi şi la creier.

– Pe cine iubeşti tu, Oscar?

– Aici la spital?

– Da.

– Pe Bacon, pe Einstein şi pe Pop Corn.

– Dintre fete, te întreb?

Întrebare care mi-a închis pliscul. Nu aveam deloc chef să-i răspund. Numai că Tanti Roz aştepta, şi în faţa unei campioane internaţionale de wrestling nu-ţi prea vine s-o faci multă vreme pe nebunul.

– Pe Peggy Blue.

Peggy Blue e fata albastră. Cea din penultima cameră de pe culoar. Zâmbeşte întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbeşte deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital să se odihnească o clipă. Suferă de o boală complicată, de-aia îi şi zice boala albastră, o chestie cu sângele care, în loc să meargă la plămâni, se duce nu ştiu unde, făcând ca pielea să devină albăstruie. Peggy aşteaptă operaţia care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi stă aşa de bine albastră. E atâta lumină şi tăcere în preajma ei, încât, atunci când te apropii de ea, e ca şi cum ai pătrunde într-o capelă.

– I-ai spus-o?

– Cum să-i spun, aşa deodată, „Peggy Blue, îmi placi“?

– Foarte bine. De ce să nu-i spui?

– Mă întreb dacă ştie măcar că exist.

– Cu atât mai mult.

– Şi, pe urmă, te-ai uitat vreodată la mutra mea, Tanti Roz? Ar trebui să aibă o înclinaţie către extratereştri, ceea ce n-aş prea crede.

– Eu găsesc că eşti un băiat frumos, Oscar.

După care, Tanti Roz a pus capăt conversaţiei. E al naibii de plăcut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici nu mai ştii ce să răspunzi.

– N-aş vrea să plac numai datorită fizicului, Tanti Roz.

– Ia zi, ce simţi tu pentru ea?

– Aş vrea s-o apăr de fantome.

– Ce fel de fantome? Aveţi fantome pe-aici?

– Da. În fiecare noapte. Vin şi ne trezesc, nu ştiu de ce. Ne ciupesc şi doare. Şi, cum nici măcar nu le vezi, ţi-e şi mai frică. Pe urmă e aşa de greu să adormi la loc...

– Şi ţi se întâmplă adesea să vină la tine fantomele astea?

– Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea pe Peggy Blue ţipând în somn. Aş dori aşa de mult s-o pot apăra.

– Spune-i-o.

– Da’ nici măcar asta n-aş putea să fac, regulamentul ne interzice să ieşim noaptea din cameră.

– Ce ştiu ele, fantomele, de regulament? Habar n-au. N-ai decât să fii şi tu niţel şmecher, când or să te audă spunându-i lui Peggy Blue că la noapte ai să stai de veghe ca s-o aperi, fantomele n-au să mai îndrăznească să se arate.

– Hm, da...

– Câţi ani ai tu, Oscar?

– Nu ştiu. Cât e ceasul?

– Zece. Carevasăzică, mergi pe cincisprezece ani. Nu crezi oare c-ar fi timpul să ai curajul propriilor tale sentimente?

La zece jumătate m-am hotărât şi m-am dus până la uşa camerei sale care era deschisă.

– Salut, Peggy, i-am zis, eu sunt Oscar.

Era întinsă pe pat, să juri că era Albă-ca-Zăpada când aşteaptă să vină prinţul şi proştii ăia de pitici cred că-i moartă, Albă-ca-Zăpada din fotografiile în care zăpada pare albastră, într-atâta-i de albă.

S-a întors spre mine, iar eu m-am întrebat dacă mă ia drept prinţul sau drept unul dintre pitici. Eu aş fi bifat „pitic“, din pricina căpăţânii mele, dar ea n-a zis nimic, şi tocmai asta-i grozav cu Peggy că nu spune niciodată nimic şi că totul rămâne misterios.

– Am venit să-ţi spun că la noapte, şi în toate nopţile de azi înainte, am să stau de pază în faţa camerei tale, dacă vrei şi tu, ca să te apăr de fantome.

Ea s-a uitat la mine, a clipit, eram parcă într-un film dat cu încetinitorul, aerul devenise şi mai aerian, tăcerea şi mai tăcută, aveam impresia că mergeam prin apă şi că totul se schimba când te apropiai de patul acela al ei pe care cădea o lumină venită parcă de niciunde.

– Hei, ia-o încet, Cap de Ou, te anunţ că eu sunt paznicul lui Peggy!

Pop Corn era în pragul uşii sau mai degrabă îl umplea. M-au trecut fiorii. Un lucru era cert, dacă stătea el de pază, siguranţa era maximă, nici o fantomă n-ar mai fi putut răzbate până la Peggy, neavând pe unde trece.

După care îi arunc o ocheadă ucigătoare lui Peggy.

– Nu-i aşa, Peggy, că tu şi cu mine suntem prieteni vechi?

Peggy s-a mulţumit să ridice ochii-n tavan. Pop Corn a luat asta drept o confirmare şi m-a tras afară pe culoar.

– Dacă vrei o fată, n-ai decât s-o iei pe Sandrine, Peggy e deja luată.

– Cu ce drept?

– Cu dreptul că eu am venit aici înaintea ta. Dacă nu-ţi convine, nu rămâne decât să ne batem.

– Îmi convine.

Eram cam obosit, aşa că m-am dus să mă odihnesc niţel în sala de jocuri. Unde tocmai venise şi Sandrine. Sandrine are leucemie ca şi mine, numai că ei pare să-i reuşească tratamentul. I se spune Chinezoaica, din pricina perucii negre şi lucioase cu fire sârmoase şi cu breton care o face să semene cu o chinezoaică. Se uită lung la mine şi sparse între dinţi un balonaş de gumă de mestecat.

– Poţi să mă săruţi dacă vrei.

– Ce vorbeşti? Guma nu-ţi ajunge?

– Păi nici n-ai fi în stare, zero barat! Pun mâna-n foc că până acum încă n-ai sărutat nici o fată!

– Hai că mă faci să râd! Află că la cinşpe ani am sărutat deja o mulţime de fete, fii liniştită!

– Zău, ai tu cinşpe ani?

Eu mă uit la ceas.

– Împliniţi.

– De când visez eu să mă sărute unul mare, de cinşpe ani.

– Cred şi eu, e tentant! îi zic, dându-mi aere.

Şi numai ce-o văd că-mi trage o mutră ce n-ai văzut, ţuguindu-şi buzele de parcă ar fi fost o ventuză lipită de-un geam, de unde nu pot decât să trag concluzia că aşteaptă s-o sărut.

Când mă întorc, toţi prietenii sunt în spatele meu, pândindu-mi mişcările. N-am cum să dau înapoi. E momentul să arăt că sunt bărbat. Acum ori niciodată.

Mă apropii de Sandrine şi o sărut. Ea îşi încolăceşte braţele în jurul meu, n-am cum să mă desprind, gura ei e umedă şi deodată mă pomenesc că-mi trece mie guma pe care-o mesteca. Luat pe neaşteptate, o înghit pe loc. Eram cuprins de furie.

Şi în aceeaşi clipă simt o mână care mă bate pe umeri. De unde şi vorba că o nenorocire nu vine niciodată singură: părinţii mei! Uitasem că era duminică.

– Nu ne-o prezinţi şi nouă pe prietena ta, Oscar?

– Nu e prietena mea.

– Ce dacă? Prezintă-ne-o.

– Sandrine. Părinţii mei, Sandrine.

– Mă bucur să vă cunosc, zice Chinezoaica, pe un ton dulce.

Aş fistrâns-o de gât.

– Vrei să vină şi Sandrine cu noi în camera ta?

– Nu vreau. Sandrine are treabă.

Ajunşi la mine în cameră, mi-am dat seama că-s cam obosit, aşa că am dormit puţin. De altfel n-aveam nici un chef să vorbesc cu ei...

După ce m-am trezit am văzut cadourile pe care, bineînţeles, mi le aduseseră. De când sunt în spital părinţii mei stau prost la capitolul conversaţie, aşa că-mi aduc tot felul de jocuri ale căror instrucţiuni explicative le citim după-amiaza întreagă încercând să înţelegem cum se joacă. Tata e deosebit de dibaci la instrucţiunile astea; chiar dacă sunt în japoneză ori în turcă el nu se descurajează niciodată, înverşunându-se să le desluşească schema. Ce mai, dacă-i vorba să-ţi strice o după-amiază de duminică, nimeni nu-i mai priceput ca tata.

Azi mi-a adus un CD player. Cu asta mi-a închis pliscul, n-am putut să-i reproşez nimic, deşi tare aş fi avut poftă.

– N-aţi venit ieri?

– Ieri? Cum să fi venit ieri? Ştii bine că nu putem veni decât duminica. Dar de ce întrebi?

– Cineva v-a văzut maşina în parcare.

– Ca şi cum n-ar exista pe lume decât un jeep roşu. Maşinile seamănă între ele.

– Mda, nu ca părinţii. Păcat.

Cu vorba asta i-am ţintuit locului. Eu mi-am luat tacticos CD player-ul şi am pus de două ori la rând Spărgătorul de nuci pe care l-am ascultat în faţa lor de la un capăt la altul. Două ore în care n-au apucat să scoată şi ei un cuvinţel. Şi bine le-am făcut.

– Îţi place aşa de mult?

– Mda. Dar acum mi-e somn.

Au înţeles că trebuie să plece. Dar nu se îndurau. Nu reuşeau deloc să se desprindă din camera mea. Era clar că ar fi vrut să-mi zică o mulţime de chestii şi nu ştiau cum. Mă bucuram însă să văd cum suferă şi ei la rândul lor.

După care mama s-a repezit şi m-a strâns tare-tare la piept spunându-mi printre hohote:

– Te iubesc, Oscar, dragule, te iubesc aşa de mult!

Voiam să-i scap din braţe, dar în ultima clipă m-am lăsat totuşi sărutat, asta îmi amintea de mângâierile bune şi simple de dinainte, când vocea mamei nu era angoasată când îmi spunea că mă iubeşte.

Probabil că apoi am adormit puţin.

Tanti Roz e campioana deşteptărilor. De câte ori deschid ochii, ea tocmai intră pe uşă. Şi are întotdeauna un zâmbet pentru mine.

– Ei, cum a fost cu părinţii?

– Zero barat, ca de obicei. Mi-au oferit Spărgătorul de nuci.

– Nu, zău? Ce curios, aveam şi eu oprietenă cu numele ăsta. O campioană pe cinste. Sfărma gâtul adversarelor strângându-l între pulpe. Şi cu Peggy Blue cum stăm, te-ai dus s-o vezi?

– Nu-mi mai vorbi de Peggy Blue, e logodită cu grăsanul ăla de Pop Corn.

– Aşa ţi-a spus ea?

– El.

– Blufa, nu te-ai prins?

– Nu cred. Chiar sunt convins că-l place mai mult pe el decât pe mine. E mai solid, mai de nădejde.

– Când îţi spun eu că blufează! Uite, eu care arătam ca un şoricel pe ring am bătut luptătoare cât o balenă sau un hipopotam de mari. Pe Plum Pudding, de exemplu, o irlandeză, una sută cincizeci kile, în slip, pe stomacul gol, înainte de Guinness-ul de dimineaţă, bicepşii cât halca de şuncă, iar pulpa groasă de nu-i puteai face înconjurul. Nu tu talie, nu nimic să ai de unde-o apuca. Impatabilă, ce mai!

– Şi cum ai făcut?

– Tot ce nu face priză se rostogoleşte. Pentru început am pus-o pe fugă, ca s-o obosesc, după care am răsturnat-o. Au trebuit să vină cu macaraua ca s-o ridice de pe jos. Tu, Oscar, ai osatura uşurică şi cu carne nu te prea lauzi, dar să ştii de la mine că nu plăcem numai ca bifteck şi os, calităţile sufleteşti contează şi ele. Şi calităţi sufleteşti tu ai cu carul, băiete.

– Eu, Tanti Roz?

– Ia să te duci tu la Peggy Blue şi să-i spui tot ce ai pe suflet.

– Sunt un pic obosit şi...

– Obosit? Ce vârstă ai tu la ora asta, băiete? Optsprezece ani? Păi cum să fii obosit la optsprezece ani?

Are ea un fel de a vorbi, Tanti Roz, care parcă îţi reîncarcă bateriile.

Când s-a lăsat noaptea, zgomotele răsunau parcă mai adânc în întuneric, iar linoleumul de pe culoar strălucea în razele lunii.

Am intrat la Peggy şi i-am întins CD player-ul meu.

– Uite, ascultă Valsul fulgilor de nea. E nespus de frumos. Aşa de frumos, încât eu când îl ascult mă gândesc la tine.

Peggy a ascultat Valsul fulgilor de nea. L-a ascultat zâmbind întruna, ca şi cum valsul ar fi fost un prieten vechi care i-ar fi şoptit la ureche tot felul de lucruri nostime.

Apoi, dându-mi înapoi aparatul mi-a spus:

– Frumos.

Era primul cuvânt pe care-l rostea. Grozav, nu?

– Şi aş vrea să-ţi mai spun ceva, Peggy Blue, să nu te operezi. Eşti frumoasă aşa, albastră.

Asta i-a făcut plăcere, am văzut imediat. Nu de asta i-o spusesem, dar m-am bucurat că i-a făcut plăcere.

– Pe tine te-aş vrea, Oscar, ca să mă aperi de fantome.

– Contează pe mine, Peggy.

Eram nespus de mândru. Carevasăzică, eu eram învingătorul!

– Sărută-mă.

Hotărât lucru, chestia cu sărutul e nelipsită la fete, aşa, ca un fel de nevoie. Numai că s-o săruţi pe Peggy era cu totul altceva decât pe vicioasa aia de Chinezoaică. Mi-a întins obrazul şi pot spune că şi eu am simţit un fel de căldură când l-am sărutat.

– Noapte bună, Peggy.

– Noapte bună, Oscar.

Iată deci cum a trecut ziua de azi, dragă Dumnezeu. Acum înţeleg eu de ce adolescenţei i se mai zice şi „vârsta ingrată“. Chiar că nu-i uşor. Noroc că pe la douăzeci de ani toate se aranjează. Aşa că, uite, îţi adresez şi eu dorinţa mea pe ziua de azi: aş vrea ca Peggy şi cu mine să ne căsătorim. Nu sunt foarte sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul să mă adresez în altă parte. Te-aş ruga să-mi dai răspunsul cât mai iute cu putinţă, ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să te zoresc, dar nu uita că timpul meu e limitat. Deci: căsătorie Oscar-Peggy Blue. Da sau nu. Nu-ţi ascund că m-ar aranja grozav ca în domeniul de care te ocupi să figureze şi articolul „căsătorie“.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Care e, la urma urmei, adresa ta? Că tot nu mi-ai spus.

Dragă Dumnezeu,

Gata, m-am căsătorit. Suntem în 21 decembrie, merg pe treizeci de ani şi sunt însurat. În ceea ce priveşte copiii, Peggy şi cu mine am hotărât să lăsăm asta pentru mai târziu. De fapt, cred că nu e încă pregătită.

Lucrurile s-au întâmplat astă-noapte. Să vezi...

Cam pe la unu noaptea, o aud pe Peggy Blue scâncind. Am sărit imediat din pat. Fantomele! Veniseră iar s-o chinuie, iar eu, care-i promisesem s-o apăr de ele, dormeam. Ce mai, avea să-şi dea seama că nu eram decât un neisprăvit, cu siguranţă nici n-o să mai vrea să-mi vorbească şi, pe bună dreptate, asta şi meritam!

Am ieşit pe culoar şi m-am îndreptat în direcţia de unde veneau ţipetele. Ajuns la camera lui Peggy, am văzut-o aşezată pe pat, complet surprinsă că mă vede. Şi eu trebuie să fi făcut o mutră mirată având-o în faţa ochilor pe Peggy care mă privea, cu gura închisă, pe când ţipetele continuau să-mi spargă urechile.

Am mai făcut câţiva paşi până la camera următoare şi deodată am înţeles că Bacon urla aşa, din pricina arsurilor. Ceea ce mi-a provocat mustrări de conştiinţă, gândindu-mă cum am dat eu foc casei, cinelui, pisicii, cum am prăjit peştişorii roşii din borcan – adică i-am fiert, mai bine zis – şi cât au trebuit să sufere şi că mai bine că au pierit, decât să fi rămas în viaţă şi să fie terorizaţi la nesfârşit de amintirea flăcărilor şi de arsuri ca sărmanul Bacon, în pofida tuturor grefelor şi a pomezilor de tot felul.

Bacon s-a ghemuit şi a încetat să mai geamă. Eu m-am întors la Peggy Blue.

– Aşadar nu tu erai, Peggy? Eram convins că tu ţipai noaptea.

– Iar eu credeam că tu.

Eram complet uluiţi de ce se întâmpla cu noi. De toate câte ni le mărturiseam. În realitate, ne gândeam de mult unul la celălalt.

Din albastră cum era, Peggy Blue a devenit şi mai albastră, ceea ce la ea e ca şi cum ar roşi de jenă.

– Şi-acum ce-ai să faci, Oscar?

– Dar tu, Peggy?

E nemaipomenit cât ne asemănăm, aceleaşi idei, aceleaşi întrebări.

– N-ai vrea să dormi cu mine?

Orice s-ar spune, fetele sunt grozave. Păi mie, ca să spun o asemenea frază, mi-ar fi trebuit ore, săptămâni, luni de zile, spre a o învârti în minte, spre a o pregăti. Pe când Peggy i-a dat drumul simplu, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.

– O.K.

Şi m-am urcat în pat lângă ea. A trebuit să ne cam strângem niţel, că era îngust, dar a fost o noapte nemaipomenită. Peggy Blue miroase a alune şi pielea ei e fină şi catifelată, ca a mea pe partea interioară a braţelor, numai că la ea aşa e pe tot corpul. Am dormit îndelung, am visat, ne-am ţinut strâns în braţe, ne-am povestit fiecare viaţa.

Bineînţeles că dimineaţa, când doamna Gommette, sora-şefă, a dat peste noi, s-a încins o operetă de toată splendoarea. Ea a început să urle, infirmiera de noapte a început să urle şi ea, au urlat aşa o bucată de vreme una la alta, apoi au urlat la Peggy, pe urmă la mine, uşile au început să se trântească, îi luau de martori pe toţi spunând despre noi că suntem nişte „mici nefericiţi“, pe când noi eram cum nu se poate mai fericiţi, în cele din urmă noroc c-a picat Tanti Roz care, în doi timpi şi trei mişcări, a oprit concertul.

– Ia să lăsaţi copiii în pace, auziţi? De ce sunteţi voi puse aici, ca să mulţumiţi pacienţii sau regulamentul? Fac ceva pe el de regulament, aşa să ştiţi! Şi-acum gura! Să nu vă mai aud! Duceţi-vă şi vă certaţi în altă parte, nu sunteţi la vestiar aici!

Fără replică! Nu-ţi mergea cu Tanti Roz. M-a dus înapoi în camera mea şi am dormit un pic. Când m-am trezit, am putut să discutăm despre toate.

– Carevasăzică, e serioasă treaba între tine şi Peggy, Oscar?

– Beton armat, Tanti Roz. Sunt superfericit. Azi-noapte ne-am şi căsătorit.

– Cum adică v-aţi căsătorit?

– Adică am făcut tot ce fac un bărbat şi o femeie când sunt căsătoriţi.

– I-auzi, dom’le!

– Păi cum? Am – cât e ceasul? – douăzeci şi ceva de ani, de-acum înţeleg să-mi duc viaţa cum cred eu, nu?

– Vezi bine.

– Şi închipuie-ţi că toate chestiile alea care mă cam scârbeau înainte, când eram mai tânăr, ştii, sărutările, mângâierile şi aşa mai departe, acum mi-au părut foarte plăcute. Cum se schimbă omul, nu?

– Bravo, Oscar, mă bucur. Îmi place cum creşti.

– O singură chestie n-am făcut, sărutul ăla cu limba, lui Peggy i-a fost frică să nu se aleagă cu vreun copil. Dumneata ce crezi?

– Cred că bine a făcut Peggy.

– Da? Poţi să faci copii dacă te săruţi pe gură? Ar însemna deci să am vreunul cu Chinezoaica?

– Calmează-te, Oscar, şansele sunt mici. Chiar foarte mici.

Tanti Roz părea sigură de ce spune şi asta m-a liniştit într-adevăr, fiindcă, ţie pot să-ţi mărturisesc, dragă Dumnezeu, ţie şi numai ţie, că Peggy şi cu mine ne-am sărutat şi cu limba, o dată, de două, ba poate chiar de mai multe ori.

Am dormit niţel. Apoi am luat masa împreună cu Tanti Roz, după care am început să mă simt mai bine.

– E de groază ce obosit puteam să fiu azi-dimineaţă.

– E normal, Oscar, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani ieşi seara, umbli pe la tot soiul de petreceri, duci o viaţă împrăştiată, nici prin minte nu-ţi trece să te menajezi. Şi vine o vreme când toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă i-am face o vizită lui Dumnezeu?

– A, i-ai aflat adresa?

– Cred că-l vom găsi la capelă.

– Tanti Roz m-a încotoşmănit de parcă plecam la Polul Nord, m-a luat în braţe şi ne-am dus la capelă, care se află în parcul spitalului, de cealaltă parte a peluzelor acoperite de gheaţă, mă rog, ce să-ţi mai explic toate astea că doar le ştii, e la tine acasă.

Am avut un şoc dând cu ochii de statuia ta, adică văzând în ce hal erai, vreau să spun, ţintuit pe crucea aia, pe jumătate gol, slab, cu corpul tot numai o rană şi cu capul însângerat sub coroana de spini abia mai ţinându-se pe gât. Parcă ai fi fost eu. Asta m-a revoltat de-a binelea. Eu, dac-aş fi Dumnezeu, n-aş permite să fiu tratat astfel.

– Să fim serioşi, Tanti Roz, n-ai să-mi spui că dumneata, o luptătoare de wrestling, o mare campioană, crezi în aşa ceva!

– Şi de ce nu, Oscar? Ţie ţi-ar inspira mai multă încredere un Dumnezeu culturist, cu muşchi lucraţi, sculpturali, cu pielea dată cu ulei, freză într-o parte şi slip ultima modă?

– Păi...

– Ia gândeşte-te, Oscar, de cine te-ai simţi tu mai apropiat ca om, de un dumnezeu nesimţitor sau de unul care suferă?

– Bineînţeles că de cel care suferă. Numai că eu în locul lui, dacă aş fi Dumnezeu, dacă aş dispune ca el de toate puterile, aş fi făcut în aşa fel ca să nu sufăr.

– Nimeni nu poate trăi fără suferinţă, Oscar. Nici Dumnezeu şi nici tu. Nici părinţii tăi şi nici eu.

– Bine. Să zicem. Dar de ce e neapărată nevoie să suferim?

– Există suferinţă şi suferinţă. Uită-te mai bine la chipul Său. Priveşte-L cu atenţie. Găseşti că are aerul cuiva care suferă?

– Nu. E chiar curios. Ai zice că nici măcar nu simte durerea.

– Întocmai. Şi asta pentru că există două feluri de suferinţă – cea fizică şi cea morală. Suferinţa fizică o înduri. Pe cea morală ţi-o alegi.

– Nu înţeleg.

– Dacă ţi se bat în talpă două cuie, n-ai încotro, te doare, deci suferi. Adică înduri. În schimb, ideea morţii nu înseamnă neapărat durere. Mai întâi fiindcă nimeni nu ştie ce-i moartea. Depinde de tine, de înţelesul pe care i-l dai.

– Ai cunoscut pe cineva, Tanti Roz, care să se fi bucurat că trebuie să moară?

– Da. Mama mea. Pe patul de moarte era numai zâmbet, abia aştepta să vadă ce mai urma să se întâmple.

N-aveam ce să mai argumentez. Cum eram curios să aflu şi urmarea, am lăsat să treacă un timp, reflectând la cele ce mi-a spus.

– Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea oamenilor sunt complet lipsiţi de curiozitate. Ei se agaţă cu înverşunare de ceea ce au ca păduchele de urechea chelului. S-o luăm de exemplu pe Plum Pudding, rivala mea irlandeză, una sută cincizeci kile, dimineaţa pe inima goală, în slip, înainte de Guinness. Îmi spunea mereu: „Scuze, moartea nu-i de mine, regret, n-am semnat nimic“. Se înşela însă. I-a spus ei cineva că viaţa este eternă? Nimeni, niciodată. Ea era aceea care se încăpăţâna să creadă asta. Care se revolta, turba la ideea că ar putea să se sfârşească. În cele din urmă a făcut o depresie, a slăbit, s-a lăsat de meserie, abia de mai trăgea treizeci şi cinci de kile la cântar, arăta ca un schelet de peşte care în cele din urmă s-a făcut fărâme. Cu alte cuvinte, a murit şi ea ca toată lumea, numai că gândul morţii i-a otrăvit viaţa.

– O tâmpită, Plum Pudding asta, Tanti Roz.

– Tâmpită ca un pate de ficat, Oscar. Numai că, vezi tu, pateul de gâscă e foarte răspândit, foarte curent, ca să zic aşa.

Am încuviinţat din cap fiindcă asta era şi părerea mea.

– Oamenii se tem de moarte deoarece necunoscutul îi sperie. Dar la urma urmei ce-i necunoscutul? Eu ţi-aş propune, Oscar, să nu te temi, ci să ai încredere. Uită-te la chipul lui Dumnezeu pe cruce: îndură durerea fizică, dar moral nu încearcă nici o suferinţă pentru că are încredere. Şi-atunci până şi cuiele îl dor mai puţin. În sinea lui îşi spune întruna: mă doare, dar asta nu înseamnă că o să fie rău. Vezi, în asta constă de fapt beneficiul credinţei. Am vrut să te fac să-l înţelegi, Oscar.

– O.K., Tanti Roz, o să încerc să-mi păstrez încrederea când are să-mi fie frică.

M-a sărutat. Iar eu mi-am zis că în cele din urmă era bine în biserica aceea goală, cu tine, dragă Dumnezeu, care aveai un chip atât de împăcat.

După aceea ne-am întors şi am dormit îndelung. Mi-e din ce în ce mai somn. E ca o foame. Când m-am trezit, i-am spus lui Tanti Roz:

– Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

– Şi eu la fel, Oscar. Ce-ai zice s-o chemăm pe Peggy Blue să ia ceaiul cu noi?

Peggy Blue a luat ceaiul cu noi. Se înţelege foarte bine cu Tanti Roz, am râs ca sparţii când ne-a povestit cum s-a luptat ea cu Surorile Ţâşnitoare, trei surori care se dădeau drept una singură. După fiecare rundă, Ţâşnitoarea care-şi epuizase adversara, obligând-o să alerge fără întrerupere după ea, o zbughea afară din ring pretextând că se duce să facă pipi, se precipita la toaletă unde o aştepta sora ei care intra proaspătă şi relaxată în runda a doua. Şi aşa mai departe. Toată lumea era convinsă că Ţâşnitoarea era una singură şi că era o luptătoare infatigabilă. Tanti Roz însă, dibuind tărăşenia, le-a încuiat pe cele două înlocuitoare în toaletă, a aruncat cheia pe fereastră şi i-a venit de hac surorii cu care se afla în ring. Wrestling-ul e un sport deosebit de ingenios, după părerea mea.

După asta, Tanti Roz a plecat.

Infirmierele ne supraveghează pe Peggy Blue şi pe mine de parcă am fi un pachet de dinamită gata să explodeze. Ce dracu’, că doar nu mai sunt un copil, am şi eu treizeci de ani!

Peggy Blue mi-a jurat că la noapte are să vină ea la mine de îndată ce va putea; i-am jurat că de data asta n-o s-o sărut cu limba.

Pe bune, e uşor să faci copiii, dar trebuie să mai ai şi timpul necesar ca să-i creşti!

Aşa, dragă Dumnezeu. Nu prea ştiu ce să-ţi cer în încheiere, căci azi am avut o zi bună. A, ba da! Fă ca mâine operaţia lui Peggy Blue să decurgă bine. Nu ca a mea, ştii tu ce vreau să zic.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Operaţiile nefiind de-ale spiritului, poate că nu le ai în magazin. Dar fă măcar ca Peggy Blue să accepte rezultatul, oricare ar fi el. Contez pe tine!

Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a fost operată astăzi. Zece ani îngrozitori pentru mine. Nu-i deloc uşoară vârsta de treizeci de ani! Pare să fie vârsta grijilor şi a responsabilităţilor.

Noaptea trecută, Peggy Blue n-a putut să vină la mine din pricină că doamna Ducru, infirmiera de noapte, a rămas în camera ei ca s-o pregătească pentru anestezie. Targa a transportat-o în sala de operaţie cam pe la opt. Mi s-a strâns inima s-o văd în căruciorul ăla, mică şi slăbuţă, de-abia se ghicea printre cearşafuri.

Tanti Roz mi-a ţinut mâna într-a ei, ca să nu mă enervez aşteptând.

– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale îngăduie să existe pe lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?

– Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.

– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!

– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?

Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem vreodată că Tanti Roz, care-i întotdeauna săritoare şi atentă cu cei din jur, ar putea avea şi ea problemele ei.

– N-ai de ce să-mi ascunzi ceva, Tanti Roz, mie poţi să-mi spui totul. Am treizeci şi doi de ani, sau pe-aproape, cancer şi o soţie pe masa de operaţie, vezi aşadar că viaţa n-are secrete pentru mine.

– Cât te iubesc, Oscar!

– Şi eu pe tine, Tanti Roz. Spune-mi ce probleme ai, poate că te-aş putea ajuta. La nevoie, aş putea chiar să te înfiez.

– Să mă înfiezi, tu pe mine?

– Păi nu l-am înfiat şi pe Bernard când mi-a zis că era amărât?

– Bernard?

– Da, ursul meu. Ăla din dulap. Acolo sus, pe etajeră. E ursul meu de când eram mic, uite, nu i-a mai rămas decât un ochi, bot n-are, nas n-are, şi-a pierdut jumătate din umplutură şi tot corpul îi e plin de cicatrici. Seamănă niţel cu tine, Tanti Roz. L-am adoptat în seara când dobitocii ăia de părinţi ai mei mi-au adus un urs nou. Auzi, să accept adică un urs nou-nouţ! N-au decât să accepte ei un frăţior nou-nouţ dacă le convine, n-au decât! Aşa că l-am înfiat pe Bernard. O să-i las moştenire tot ce am. Dacă vrei, te înfiez şi pe tine, Tanti Roz.

– Sigur că vreau, Oscar. Cred chiar că asta o să-mi facă bine.

– Atunci, bate palma, Tanti Roz.

După asta ne-am dus să pergătim camera lui Peggy, i-am dus flori, ciocolată, să le găsească acolo când s-o întoarce.

Pe urmă am dormit. Nu ştiu ce-o fi cu somnul ăsta pe mine în ultima vreme.

Pe la sfârşitul după-amiezii, Tanti Roz m-a trezit ca să-mi spună că Peggy Blue s-a întors în camera ei şi că operaţia reuşise.

Ne-am dus împreună s-o vedem. Părinţii ei erau deja acolo. Nu ştiu care din ele, Peggy Blue sau Tanti Roz, le-o fi vorbit despre mine, dar păreau să ştie cine sunt, m-au tratat cu mult respect, mi-au oferit un scaun între ei doi şi astfel am putut să-mi veghez soţia alături de socrii mei.

Eram bucuros fiindcă Peggy rămăsese tot albăstruie. Doctorul Düsseldorf a trecut s-o vadă, şi-a frecat sprâncenele şi a zis că în orele următoare va apărea schimbarea. M-am uitat la mama lui Peggy care nu-i albastră, şi mi-am spus că la urma urmei soţia mea, Peggy, n-are decât să aibă culoarea pe care-o pofteşte, eu am s-o iubesc la fel.

Peggy a deschis ochii, ne-a surâs părinţilor ei şi mie şi a adormit iar.

Părinţii se liniştiseră de-acum şi trebuiau să plece.

– Ţi-o încredinţăm pe fiica noastră, mi-au zis. Ştim că putem conta pe tine.

Am ţinut să mai rămânem, Tanti Roz şi cu mine, până când Peggy a deschis încă o dată ochii şi apoi eu m-am întors la mine în cameră ca să mă odihnesc.

Îmi dau seama încheind această scrisoare că am avut o zi bună astăzi. O zi de familie. Am înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înţeles bine cu socrii şi mi-am regăsit soţia bine sănătoasă, chiar dacă pe la orele unsprezece ar urma să devină roz.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Nici o dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.

Dragă Dumnezeu,

Azi am împlinit patruzeci şi apoi cincizeci de ani şi n-am făcut decât tâmpenii.

Ţi le spun la iuţeală că nici nu merită să le spun altfel. Peggy Blue e bine, dar Chinezoaica, trimisă de Pop Corn care are oftică pe mine, a venit să-i dea raportul că am sărutat-o pe gură.

Drept care Peggy Blue mi-a zis că între mine şi ea totul s-a sfârşit. Am protestat, i-am explicat că povestea cu Chinezoaica era o greşeală de tinereţe, săvârşită cu mult înainte de a o cunoaşte pe ea, şi că doar n-avea de gând să mă oblige toată viaţa să-mi răscumpăr păcatele.

Dar ea s-a ţinut tare. Ba chiar s-a împrietenit cu Chinezoaica, numai ca să mă facă pe mine să turbez, şi le-am auzit râzând împreună.

Dacă-am văzut aşa, când Brigitte, trizomica – una care se ţine scai de toţi, cum şi e şi normal, trizomicii ăştia fiind foarte afectuoşi –, a venit la mine în cameră să-mi dea bună ziua, am lăsat-o să mă sărute pe unde-a avut poftă. Ceea ce a şi făcut nemaiîncăpându-şi în piele de mulţumire. Ai fi zis că-i un câine care se gudură pe lângă stăpân. Problema e că Einstein se afla pe culoar. Şi o fi având el apă-n creieri, dar coji de salam pe ochi n-are. Aşa că a văzut tot şi-a dat fuga să le povestească lui Peggy şi Chinezoaicei. Tot etajul nu-mi mai spune altfel decât fustangiul. Şi când te gândeşti că eu nici n-am pus piciorul afară din cameră!

– Nu ştiu ce m-a apucat cu Brigitte asta, Tanti Roz...

– Demonul amiezii, ce vrei, Oscar. Aşa sunt bărbaţii între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, simt nevoia să se pună la încercare, să verifice dacă mai sunt în stare să placă şi altor femei decât celei pe care o iubesc.

– Să zicem că-s normal, dar asta nu înseamnă că nu sunt un dobitoc.

– Da, eşti complet normal.

– Da, da’ ce fac eu acum?

– Pe care din ele o iubeşti?

– Pe Peggy. Şi numai pe ea.

– Atunci spune-i-o. Primul cuplu e întotdeauna fragil, supus oscilaţiilor, dar dacă e cel pe care ţi l-ai dorit, trebuie să te baţi pentru el.

Mâine e Crăciunul, dragă Dumnezeu. Aniversarea ta, uite, n-am făcut niciodată legătura. Te rog, fă tu cumva să mă împac cu Peggy fiindcă, nu ştiu dacă e din pricina ei sau nu, da’ tare-s trist astă-seară şi nu-mi mai arde de nimic.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ţi ofer de ziua ta?

Dragă Dumnezeu,

Azi-dimineaţă la orele opt i-am spus lui Peggy Blue c-o iubesc, că numai pe ea o iubesc şi că n-aş putea concepe viaţa fără ea. Ea a început să plângă mărturisindu-mi că i-am luat o piatră de pe inimă deoarece şi ea mă iubeşte pe mine şi numai pe mine şi că niciodată nu va mai găsi un altul, mai cu seamă acum că a devenit roz.

Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un plâns foarte plăcut. Trebuie să spun că viaţa în cuplu mi se pare deosebit de agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai trecut prin tot felul de încercări.

Pe la zece mi-am dat deodată seama că, fiind Crăciunul, n-am să pot să mănânc cu Peggy deoarece toată familia ei – fraţi, unchi, nepoţi, veri – avea să-i invadeze în curând camera, iar eu voi fi la rândul meu obligat să-i suport pe părinţii mei. Ce puteau oare să-mi mai ofere? Un puzzle de zece mii de piese? Cărţi în kurdă? O cutie cu instrucţiuni de folosire? Propriul meu portret de pe vremea când eram sănătos? Cu doi cretini ca ăştia, inteligenţi ca lada de gunoi, era clar că mă pândeau primejdii la orizont; pentru o mie şi una de temeri n-aveam decât o singură certitudine, şi anume că urma să petrec un Crăciun de tot rahatul.

M-am hotărât fulgerător şi am şi început să-mi pregătesc evadarea. Un mic troc: toate jucăriile i le dau lui Einstein, plapuma mea din fulgi de gâscă lui Bacon, bomboanele lui Pop Corn. O mică observaţie: Tanti Roz se oprea întotdeauna în vestiar înainte să plece. O mică prevedere: părinţii mei nu aveau să sosească înainte de orele douăsprezece. Totul a mers ca pe roate: la unsprezece şi jumătate Tanti Roz m-a sărutat urându-mi să petrec un Crăciun frumos în compania părinţilor mei, după care a dispărut la etajul unde se află vestiarele. Am fluierat semnalul convenit. Pop Corn, Einstein şi Bacon m-au îmbrăcat una două şi m-au purtat pe sus până la hărăbaia lui Tanti Roz, o maşină care datează dinaintea epocii automobilului. Pop Corn, care îţi deschide cât ai clipi orice broască fiindcă a avut norocul să crească într-un cartier defavorizat, a forţat portiera din spate şi m-au aruncat pe jos între cele două banchete. După care s-au întors ca nişte sfinţişori în camerele lor, vorba aceea, „nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase“.

Tanti Roz a venit după o bună bucată de vreme, s-a urcat în maşină, a dat şpriţuri de vreo zece, cinşpe ori înainte să pornească motorul şi în sfârşit am demarat în trombă. Sunt geniale maşinile astea de dinaintea erei automobilului, că zdrăngănesc de-ai zice că zbori şi de scuturat, eşti scuturat în ele ca la bâlci.

Sunt convins că Tanti Roz a învăţat să şofeze cu vreun amic cascador; n-are treabă nici cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu giratoriile, astfel încât uneori maşina se ridică de la sol. Ce mai, un tărăboi număru’ unu în carlingă, claxonul aproape că nu s-a oprit, iar cât priveşte vocabularul, ocazie mai prielnică să ţi-l îmbogăţeşti pe-al tău nici că se putea: i-a băşcălit cum i-a venit la gură pe duşmanii care îndrăzneau să-i taie calea, împroşcându-i cu cele mai teribile insulte, ceea ce m-a făcut să constat încă o dată ce formidabilă şcoală a vieţii poate fi wrestling-ul ăsta.

Prevăzusem ca, o dată ajunşi, să mă arăt zicându-i: „Cucu, Tanti Roz“, dar cursa cu obstacole s-a lungit aşa de rău, încât am adormit pe drum.

Drept care, când m-am deşteptat, în jurul meu era întuneric, frig, linişte, iar eu mă aflam singur, culcat pe ceva umed. Pentru prima oară m-am gândit că poate am făcut o trăsnaie mai mare ca mine.

Am ieşit din maşină. Începuse să ningă. Nimic de-a face cu Valsul fungilor de nea din Spărgătorul de nuci. Clănţăneam de-mi săreau dinţii din gură.

Am văzut o casă impozantă cu luminile aprinse. Am luat-o într-acolo. Dar de-abia mai mergeam. Ca să ajung până la sonerie a trebuit să execut un asemenea salt, încât în clipa următoare m-am prăvălit pe preşul din faţa uşii.

Acolo m-a găsit Tanti Roz.

– Dar... dar... a bâiguit ea.

Apoi s-a aplecat asupră-mi murmurând:

– Dragul mamei drag!

Ceea ce m-a făcut să-mi zic în sinea mea că poate nu făcusem chiar o trăsnaie.

M-a dus în braţe până în salon unde făcuse un pom de Crăciun până-n tavan care sclipea de lumini. Eram uluit să văd ce frumos e la Tanti Roz acasă. După ce m-a pus să mă încălzesc la gura focului, am băut amândoi câte o ceaşcă mare de ciocolată. Nu mă îndoiam că voia să se asigure că mi-am revenit, înainte să mă ia la refec. Aşa că o cam tărăgănam şi eu cu venitul în fire, ceea ce de altfel nici nu-mi cerea cine ştie ce efort deoarece chiar că mă simţeam epuizat.

– La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă. Părinţii tăi, sărmanii, sunt disperaţi. Au anunţat poliţia.

– Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-am să-i iubesc mai mult când, prin grija lor, mi se vor pune cătuşele...

– Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?

– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un mosntru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic? Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?

– Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.

– Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?

– Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spus-o.

– Tu vorbeşti cu ei?

– Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu, de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.

Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti Roz mi-a mai dat o ceaşcă de ciocolată.

– Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.

Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată prin minte.

– Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare de a nu fi ştiut să se apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina vieţii lor.

– Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea când te aud.

– Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ, Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.

– Da, numai că eu, înaintea tuturor.

– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile? Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?

– Gata, am înţeles. Cheamă-i, Tanti Roz!

Asta a fost, dragă Dumnezeu, urmarea ţi-o scurtez, că mi-a obosit mâna. Tanti Roz i-a anunţat pe cei de la spital, care i-au înştiinţat la rândul lor pe părinţii mei, care au venit la Tanti Roz, unde am petrecut Crăciunul cu toţii.

Când au venit, le-am spus:

– Iertaţi-mă, uitasem că şi voi veţi muri într-o zi.

Nu ştiu ce-o fi deblocat în ei fraza asta, dar i-am regăsit aşa cum fuseseră înainte şi am petrecut o seară de Crăciun pe cinste.

La desert Tanti Roz a vrut să vadă slujba de la miezul nopţii la televizor şi o înregistrare a unui meci de wrestling. Zice că în fiecare an îşi rezervă o partidă la care se uită înainte de slujbă fiindcă-i întăreşte muşchii de la picioare şi fiindcă e o veche obişnuinţă şi fiindcă asta-i face ei plăcere. Aşa că ne-am uitat cu toţii. Ceva formidabil. Era Mefista contra Ioanei d’Arc! În costum de baie şi cizme cu carâmb înalt. Ce zdrahoance, cum zicea tata care devenise roşu la faţă şi părea că dintr-odată adoră wrestling-ul. Ce de pumni au putut să-şi ardă la mutră una alteia, e de neînchipuit! Cred că eu aş fi dat ortul popii de o sută de ori să fi participat la genul ăsta de competiţie. Chestie de antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni, cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea. Până la urmă învingătoare a ieşit Ioana d’Arc, deşi la început nu s-ar fi zis. Asta cred că ţi-a făcut plăcere.

Apropo, la mulţi ani, dragă Dumnezeu. Tanti Roz, care tocmai m-a culcat în patul fiului ei veterinar de elefanţi în Congo, mi-a sugerat că împăcarea cu părinţii e cel mai frumos cadou pe care aş fi putut să ţi-l fac de ziua ta. După mine, sincer, un asemenea cadou e la limita de jos a cadourilor, da’ dacă aşa zice Tanti Roz care e o veche prietenă de-a ta...

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. A, era să uit dorinţa: fă ca părinţii mei să fie întotdeauna ca astă-seară. Şi eu la fel. Am avut un Crăciun prima-ntâi, mai ales cu Mefista şi Ioana d’Arc. Nu-mi purta pică pentru slujbă, m-a furat somnul.

Dragă Dumnezeu,

Am şaizeci de ani şi plătesc nota pentru abuzurile de ieri-seară. Azi nu prea mai sunt în formă.

Mi-a făcut plăcere să mă întorc acasă, la spital. La bătrâneţe nu-ţi mai prea arde să călătoreşti, oricum eu, unul, n-am chef să umblu creanga.

Ceea ce nu ţi-am spus este că ieri, la Tanti Roz, am văzut statuia lui Peggy Blue. Îţi jur. Întocmai aceeaşi, numai că din ghips: acelaşi chip blând, toată în albastru, la haine şi trup. Tanti Roz pretinde că-i Fecioara Maria, mama ta, dacă am înţeles bine, o madonă adică, moştenită la ei în casă din generaţie în generaţie. A acceptat să mi-o dăruiască mie. Mi-am pus-o la căpătâi, pe noptieră. Oricum, tot la ea se va întoarce într-o bună zi, de vreme ce am înfiat-o pe Tanti Roz.

Peggy Blue e mai bine. A venit să mă viziteze în scaunul cu rotile. N-a găsit deloc că seamănă cu statuia mea, dar am petrecut un moment minunat împreună. Am ascultat Spărgătorul de nuci ţinându-ne de mână, ca în vremurile bune.

Nu-ţi povestesc mai multe, că începe să-mi fie tot mai greu să ţin stiloul. Toată lumea din spital e bolnavă, până şi doctorul Düsseldorf, din pricina ciocolatei, a pateului de gâscă, a castanelor glasate şi a şampaniei pe care familiile le-au oferit în cantităţi masive personalului medical. M-aş bucura să-mi faci o vizită.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Azi am avut şaptezeci, apoi optzeci de ani şi m-am gândit la o mulţime de lucruri.

Mai întâi să ştii c-am folosit cadoul de la Tanti Roz, nu-mi amintesc dacă ţi-am vorbit de el, o plantă din Sahara care-şi trăieşte toată viaţa într-o singură zi. De cum pui sămânţa-n pământ şi-o stropeşti, încolţeşte, dă tulpini, îi apar frunzele şi-apoi face o floare care produce seminţe, se scutură, lasă capu-n jos şi, hop, până seara s-a terminat! Găsesc că-i un cadou nemaipomenit şi-ţi mulţumesc că l-ai născocit. Am udat-o azi-dimineaţă eu, Tanti Roz şi părinţii mei – a, nu ştiu dacă ţi-am spus, ei stau acum la Tanti Roz că-i mai aproape –, aşa că am putut să-i urmăresc toată existenţa. M-a emoţionat. Bine, sigur, nu-i cine ştie ce floare, e mai curând plăpândă, iar la aspect nu prea bate ea recordul, sărăcuţa, dar, deşi nu aduce cu vreun baobab, îşi face treaba ei de plantă ca una mare, fără-ntrerupere, într-o singură zi, sub ochii tăi.

Peggy Blue şi cu mine citim adesea din Dicţionarul medical. E cartea ei preferată. O pasionează bolile şi se întreabă întruna pe care dintre ele o s-o aibă, mai târziu, când se face mare. Eu nu m-am uitat decât după cuvintele care mă interesează: „Viaţă“, „Moarte“, „Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să mă crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dac-ar fi s-o luăm aşa, e o dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu sunteţi nişte boli. Ceea ce e deja o veste bună. Deşi, după mine, într-o carte atât de serioasă ar trebui să existe răspunsurile la întrebările cele mai serioase ale existenţei, nu?

– Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi, Viaţa, Moartea, Credinţa, Dumnezeu au fost lăsate de-o parte.

– Ar fi poate mai bine să te uiţi în Dicţionarul filozofic, Oscar. Deşi, după părerea mea, chiar dacă vei găsi cuvintele care te interesează, s-ar putea să fii decepţionat. Sunt propuse acolo răspunsuri foarte diferite pentru fiecare noţiune.

– Cum aşa?

– Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.

– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?

– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.

– După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.

Doctorul Düsseldorf a intrat să ne vadă. Avea iar aerul lui de câine bătut, încă şi mai expresiv din pricina sprâncenelor ălora groase şi negre.

– Vă pieptănaţi sprâncenele, domnule doctor? l-am întrebat.

S-a uitat la toţi cei din jur, surprins, cu aerul că îi întreabă pe Tanti Roz şi pe părinţii mei dacă au auzit şi ei ce-a auzit el. În cele din urmă a răspuns printr-un da sugrumat.

– Întrebam şi eu, nu-i nevoie să faceţi mutra asta, domnule doctor. De altfel, dacă e să fim sinceri, ţin să vă spun că, din partea mea, am fost cât se poate de corect în ce priveşte medicamentele, iar dumneavoastră de asemenea în privinţa bolii. Aşa că terminaţi odată cu aerul ăsta de vinovăţie. Nu e vina dumneavoastră dacă trebuie să daţi veşti neplăcute oamenilor anunţându-i că suferă de tot felul de boli incurabile cu nume latineşti. Destindeţi-vă niţel, relaxaţi-vă, ce naiba, că doar nu dumneavoastră sunteţi Dumnezeu Tatăl. Nu sunteţi dumneavoastră cel care comandă naturii. Dumneavoastră nu sunteţi decât un reparator.

Nu mai fiţi aşa încordat, domnule doctor, ce naiba, nu vă mai daţi atâta importanţă, altminteri nu veţi putea continua multă vreme meseria asta. Uitaţi-vă numai un pic ce mutră faceţi!

Pe când mă asculta, doctorul Düsseldorf făcuse o faţă de-ai fi zis că înghiţise un ou. Apoi mi-a zâmbit cu un zâmbet adevărat şi m-a pupat.

– Ai dreptate, Oscar. Îţi mulţumesc că mi-ai spus toate astea.

– N-aveţi pentru ce, domnule doctor. Plăcerea e de partea mea. Reveniţi când doriţi.

Asta-i tot, dragă Dumnezeu. Aştept să-mi faci o vizită, nu uita. Vino. Nu ezita, chiar dacă e multă lume în momentul respectiv. Mi-ar face într-adevăr plăcere, să ştii.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la părinţii ei. Nu-s tâmpit să nu-mi dau seama că n-am s-o mai văd niciodată.

Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi cu mine am trăit o viaţă împreună, şi-acum mă pomenesc singur, chel, ramolit şi obosit în patul ăsta de spital. Urâtă-i bătrâneţea!

Azi nu te iubesc.

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales la fix momentul, că nu mă simţeam bine deloc. Poate că scrisoarea mea de ieri te-a jignit un pic...

Când m-am trezit din somn, mi-am adus aminte că am nouăzeci de ani şi-am întors capul spre fereastră să mă uit la zăpadă.

Şi deodată am înţeles c-ai să vii. Era dimineaţă. Eram singur pe Pământ. Era atât de devreme, încât până şi păsările dormeau, darămite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care trăgea la aghioase, pe când tu te munceai să aduci zorile. Nu părea să-ţi iasă din prima, dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând lumea. Nu te opreai o secundă. Şi-n clipa aceea am înţeles care era diferenţa dintre noi şi tine: tu eşti un tip infatigabil! Pus pe muncă fără întrerupere. Căruia nu-i este niciodată lehamite. Ziuă vreţi, uite ziuă! Noapte? Uite noapte! Şi primăvară! Şi iarnă! Şi uite-o pe Peggy Blue! Şi uite-l şi pe Oscar! Şi pe Tanti Roz! Asta zic şi eu sănătate de fier!

Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară.

Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit să-l pun în aplicare. Contemplând lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură. Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.

Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai făcut asta pentru mine. Era ca şi cum m-ai fi luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei ca să o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Dorinţa: Ai putea să mai faci o dată chestia asta şi pentru părinţii mei? Tanti Roz cred c-o ştie deja. Şi pentru Peggy, de asemenea, dacă ai niţel timp...

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine.

Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

O sută zece ani. E mult. Cred c-am început să mor.

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Băieţelul a murit.

Voi rămâne în continuare o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar.

S-a sfârşit azi-dimineaţă, pe când părinţii lui şi cu mine coborâserăm pentru o jumătate de ceas să bem o cafea. A plecat când nu eram noi de faţă. Cred c-a aşteptat cu bună ştiinţă momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească de şocul de a-l vedea stingându-se. Până în ultima clipă el a fost cel care a vegheat asupra noastră, şi nu invers.

Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea şi n-am cum să-l alung. Va trebui până diseară să-mi înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.

Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui am reuşit să devin hazlie, năstruşnică, să născocesc o mulţime de poveşti, ba chiar şi să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în tine. Sunt plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţii anii de-acum încolo.

Pe curând,

Tanti Roz

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă.

Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.

Luna mai aproape de noi.

2011-03-18T10:02:00.000-07:00

Daca luna e mai aproape de noi inseamna ca putem ajunge mai repede la ea?Oricum nu o sa ajungem indiferent cat de aproape ar fi .Deci nu va mai stresati atat.. nu o sa patim nimic , daca este mai aproape sau mai departe.Si oricum...aproape .. departe , astronomii au ajuns pe ea..
Nu vom muri , daca se aproprie mai mult de noi .Nu avem noi norocu` asta.si oricum, eu nu vreau sa mor ,,de frica,, ca se aproprie luna de mine.

Maine vom avea luna mai aproape de Pamant.Deci Maine este luna plina.Bafta..Sa nu va transformati in sirene!

Titanic.

2011-03-18T09:33:00.000-07:00

Oricat de vechi ar fi filmul , tot cel mai frumos film in categoria Romance, ramane.Asta seara o sa ma uit la el. Pt ca mereu cand ma uit gasesc ceva nou la el..ceva ce nu stiam ...Si melodia e super tare.

Veverita vs Fizica

2011-03-18T09:26:00.000-07:00

Deci nu va vine sa credeti, nici mie nu-mi vine sa cred .Veverita a fost cea mai atenta la ora de fizica... dar acum am uitat tot.M-am gandit ca e noul capitol ... si sa fiu si eu mai atenta, ca sa nu mai fac varza iar la urmatorul test.[ca sa stiti , am facut varza,varza daia , scotiana]

Vrei un animal de companie?

2011-03-12T10:06:00.000-08:00

Inainte de a-ti incepe demersurile achizitionarii unui animal de companie ,intreaba-te daca vrei intr-adevar unul si daca esti pregatit sa-ti asumi intreaga responsabilitate pt el. Gandeste-te bine ce fel de animal de companie ti s-ar potrivi in casa ta si cum ai putea avea grija de el .
Informeaza-te cat mai amanuntit despre animalul peare l-ai ales.Cu cat stii mai mult desre el , cu atat mai usor iti va fi sa-ti convingii parintii sa iti ia unul.
Mai inainte de a sta de vorba cu parintii, fa o lista cu toata obiectele posibile pe care le-ar putea avea.Incearca sa gasesti raspunsuri rezonabile la toata ingrijorarile lor.Fii statuitor in cererea ta, dar ramai calm si politicos.Izbucnirile nervoase si lacrimile vor dovedi ca nu esti destul de matur ca sa ai grija de un animal de companie.Gandeste-te sa-ti gasesti cva de lucru dupa orele de scoala , care sa implice ingrijirea animalelor.Poti sa incerci sa plimbi cainele cuiva, sa dai o mana de ajutor grajdurilor din localitate sau sa te in inscrii voluntar ca ingrijitor la un adapost de animale.Asta ii va face pe parintii tai sa aiba mai multa incredere in abilitatea ta de a avea grija de animalul pe care vrei sa ti-l ia.

Ce se intampla daca ai intarziat la scoala?

2011-03-12T09:41:00.000-08:00

Intodeauna prinde bine sa ai cateva scuze gata pregatite daca se intampla sa intarzii cumba la scoala[desi din vina ta , bineinteles]
,,Am venit pana la poarta scolii si-abia atunci mi-am dat seama ca eram imbracata in pijamale asa ca a trebuit sa ma intorc sa ma schimb,,
,,Cand am ajuns aici, doamna profesoara nu era in clasa, asa ca am plecat sa o caut,,
,,L-am ajutat pe cocosul mosului sa-si gaseasca punguta cu 2 bani,,
,,Am stors pasta de dinti prea tare si mi-am perdut toata dimineata sa o bag in tub,,
,,Am avut un vis in care se facea ca eram cea mai buna din clasa, asa ca nu m-am mai ostenit sa ma dau jos din pat,,

Copiii sunt multi...Parintii sunt putini...

2011-03-09T22:54:00.000-08:00

Ma uitam ieri la tv la stiri si singura stire care m-a impresionat a fost stiea despre copii care stau la acele centre de adoptie.Dupa cum bine stiti la varsta de 13 ani ,copiii,sunt dusi la un alt centru de adoptie departe de lumea in care au crescut , iar apoi la varsta de 18 ani sunt lasati singuri.

Dureros, dar adevarat!

8 Martie

2011-03-09T22:38:00.000-08:00

La multi ani, tuturor mamicilor, tuturor femeilor defapt.O primavara frumoasa, cu multe zambete si multe impliniri!La multi ani!

Vream Pauza!

2011-03-09T01:54:00.000-08:00

Vream pauze mai mari ! De exemplu.Cand se suna de intrare... 10 min , pauza de dinainte de pauza de 25 de mine, pt pregatire morala, apoi pauza de 25 de mine, apoi pauza de 10 min , dinainte de a incepe cu adevarat ora , si cand incepe ora , hopaaa...se aude clopotelu` care anunta iesirea . eee...poate asa n-o sa fie programul chiar asa de obositor.

India...33 de milioane de zei si tot atatea arome.

2011-03-09T01:17:00.000-08:00

Se auzea sunetul înfundat al tubinelor, lumina era puternică şi,în agitaţia din jur, o voce zâmbitoare şi amabilă mă întreba ce prefer:pui sau mâncare vegetală.Surâzând şi , somnoros, cer meniul cu legume, nu pentru că sunt vegetariană, ci pentru că simţeam că acela este momentul întâlnirii mele cu cea ce urmă să fie India.Primesc tavă, ridic staniolul de pe farfuria cu mâncare şi atunci la peste 10 mii de metri deasupra solului,la peste cinci mii de kilometri distanţă de Mumbai, oraşul în care urmă să aterizăm , m-am întâlnit cu mirosul marelui subcontinent şi gustul vechii civilizaţii.Erau legume fierte, mazăre, morcov, cartofii,linte, toate amestecate că într-un tablou impresionant şi cu un miros tare de piper , ardei iute şi încă ceva...un iz care mi-a trezit somnul şi spiritul de aventură ,încă, parcă nemaavând să aterizăm , mă uit la părinţii mei , şi să le spun "Bun venit în India".

Perla albastra din mijlocul gurii de foc

2011-03-09T01:03:00.000-08:00

Un crater perfect. Lacul crater are dimensiuni impresioanante datorita aspectului simetric al caldeirei,adanca de 1.200m.

Lacul Crater este singurul parc national din Oregon si a devenit emblema acestui stat nord-american.

In prezent , peisajul lacustru este dominat de un fragment din vulcanul Mazama, iar oglinda lacului circular , cu diamentrul de 8 km, este insotita de cel mai mare dintre conurile de cenusa, ce formeaza insulara Wizard.

Ciocotastatura.

2011-03-06T22:49:00.000-08:00

Nu este greu să-ţi imaginezi o tastatură albă deoarece este un dispozitiv comun. Este mai dificil să-ţi imaginezi că muşti din ea şi chiar îţi place gustul ei. Nu ştim dacă imaginea de mai jos este reală sau doar rezultatul unei sedinţe lungi de lucru în Adobe Photoshop. Dacă ar fi să ne luăm după spusele producătorilor de ciocolată, rezultatul unei reţete originale ar trebui să se topească doar în gură şi nu în mînă datorită unei mici diferenţe de temperaturaă. Trecând peste aceste detalii, dacă ar fi disponibilă la noi în ţară, aş fi mai mult decât bucuros s-o primesc cadou sau s-o ofer unui pasionat de periferice. Şi dacă au făcut o ciocotastatură albă, sigur ar fi posibilă şi versiune neagră, eventual cu 70% cacao.

Pufuletii.

2011-03-06T11:25:00.000-08:00

Mie imi plac foarte mult pufuletii.Mai ales pufuletii aia care ti se topesc in gura.Nu vreau sa fac reclama, dar preferatii mei , sunt pufuletii Gusto, care ii mananc la scoala.Si mai imi plac pufuletii Veverita pofticioasa.[vedeti...dupa porecla mea...]Oricum..cand eram mica, eram pur si simplu obsedata dupa pufuletii Gusto cu surprize.Dar acum nu mai mi se par chiar asa de interesanti.Odata, imi aduc aminte, am primit 2 jucarii intr-o punga.Si credeam ca am vedenii, sau ca este a 2 punga mancata si nu mi-am dat seama cand am mancat-o pe prima.
Am aflat de pufuletii Veverita pofticioasa de la mama, cand a venit cu o punga acasa.Si din ziua aia, mancam la pufuleti din astia in continu.Acum parca nu mai mananc asa multi , dar in pauzele cand mor de foame, sunt cea mai buna alegere.

Romanii au talent!

2011-03-04T13:38:00.000-08:00

Defapt , românii n-au talent.Mă uităm asta seară la românii au talent şi...era un cioban dăla de stă toată ziua la coada mioarei şi despică grâul în 4....Dar degeaba.Vă da-ţi seamă ce face el.Stă şi apără oiţă, de lupisorii, sau de crocodilii, să nu cumva să o apuce de botic când bea apa , din puţ.Hai să fim seriori.Acum să nu ne abatem de la subiect.Cine ar premia pe cineva, pt că îşi tunde oiţa?Chiar am râs cu lacrimi.Deci ,doamne .Ăsta e pur talent.N-am ce comenta.Talent 100%.

Toată lumea ştie să tundă.Deci oricine poate să tundă o oaie, că nu-i mare scofală.Îi mai scoţii un ochii,îi mai tăi o coadă.Totul are un început!
Vreau să spun că românii nu prea au talent.Să recunosc ,sunt câţiva ,10% din populaţie ,care are talent , şi trebuie udat, crescut...şlefuit.Dar....totuşi,nu la tăiat blană oii!

Senzatii tari ....

2011-03-03T23:24:00.000-08:00

Romul nostru...Stiti voi.. prajitura delicioasa...Romul facut de noi ... stiti c-au vrut astia sa ni-l ia...ori n-am inteles eu bine reclama , ori nu stiu ... dar eu nu vreau ca romul nostru pur romanesc sa fie preluat de altii...Ce a vem si noii , vin altii sa ne ia....Nu-mi convine!

Ideas for each day[3]

2011-03-02T01:15:00.000-08:00

Pestisorii mei nu sunt mormolocii.Deci copilasii mei , sunt cei mai simpatici pestisori. Veverita a nascut pestisori.Da... se pare ca veverita e indragostita de un peste.Pestisorii mei, sunt niste finte adorabile.Si nu sunt mormolocii.....Chiar daca sunt ei mici , cresc .

It was a dream.

2011-03-02T01:05:00.000-08:00

1.(crezi in tine) Nu toate visele se implinesc .Se implinesc , dar nu mereu . Cati dintre voi a visat ca va fi presedinte? Si acum ...cati dintre voi sunteti presedinte? Nu spun sa nu visezi .Viseaza! Dar chestii care ti se pot intampla.

Viseaza ca vei fi actor, poate vei fi ... sau poate nu. Sunt multe sanse de a deveni actor , dar sunt si multe sanse sa nu devi actor .Ce poti face ca sa iti implinesti visul? Singura metoda de a-ti indeplini visele este simplul fapt de a crede in ele , de a crede in tine ca vei reusi.

2.(visele de noapte buna) Un om viseaza in medie 20 de vise ,in fiecare seara . Dar doar unul din ele , o sa si-l aminteasca a doua zi.Daca visezi urat , si dupa aceeia nu te mai poti culca la loc, incearca sa-ti spui singur , sa te incurajezi , ca este doar un vis , si ca nu este adevarat.[mama asa imi spunea , cand eram micuta si visam urat.] Totul va trece , si pana a doua zi , nu iti vei mai amintii , si nici macar nu o sa-ti mai fie teama.Ai incredere in tine , totul va fi bine!

Ideas for each day[2]

2011-02-26T07:20:00.000-08:00

Cred ca imi voi desena si eu ouale din frigider.Adica le voi pune fete zambitoare, sau le voi numerota.[luni= oul cu nr 1...].Sau depinde de dispozia mea.[daca sunt fericita , voi lua un ou cu o fata zambitoare, daca sunt suparata, un ou cu o fata suparata , si asa mai departe]Totul va fi ca o joaca de copii.

Daca tie iti place..

2011-02-26T02:00:00.000-08:00

Daca tie iti place cum iti faci blogul , e o chestie , dar trebuie sa-i placa si cititorului , pt ca daca nu-i place , este egal cu 0 cea ce scri tu pe blog .
Trebuie sa gasesti o tema adecvata , un scris adecvat.... Nu este de ajuns sa cauti poze pe Google , si apoi sa le adaptezi unui text care iti vine tie.Blogul tau te reprezinta, blogul tau te caracterizeaza pe tine .

P.s : Ana , mai usor cu copiatu` ca nu te va ajuta cu nimic , daca copiezi ideea altuia.. inseamna ca nu ai personalitate.( iti spun din propria experienta) .

Aparatul meu dentar

2011-02-25T10:44:00.000-08:00

Aparatul meu , micut detar , este acum verde.Da ! poate ca unii dintre voi nu stiati, dar stiti acum .Asa si acum i-am schimbat culoarea ca sa se vada. Si l-am facut verzisor, sa fie asortat cu ochelarii de soare!

Un Gand [7]

2011-02-25T10:05:00.000-08:00

N-am sa mai citesc de pe blogurile prost facute , si cand ma refer la prost facute , ma refer la tot felul de aplicatii , si reclame, si o tema naspa, si un scris la care trebuie sa te chiorasti 6 milioane de ani , sau ...Deci asa ramane, nu mai citesc bloguri cu scris naspa, nu mai citesc bloguri cu culoarea fundalului naspa.

N-am sa mai citesc blogul Anei ! si daca va mai fi nevoie o sa mai bag in lista mea de nu cititi acest blog.

Cea mai frumoasa zi.

2011-02-24T22:12:00.000-08:00

Joi a fost cea mai bestiala zi . Am fost in excursie la Bucuresti .Am fost la mall si vroiam sa ma dau pe patine, dar nu mau lasat aia( colegii) au zis cA imi rup gatul. Si mi-am luat si ochelari si am bananait pe acolo... in rest am fost la parlament, la mogosoaia cred , si inca undeva .Oricum o super zi.

Am murit de frica!

2011-02-19T14:16:00.000-08:00

Am murit de frica! Deci ieri ma uitam la un film scarry la tv , si tocmai atunci cand tipau aia mai tare in film si era momentul cel mai infricosator , pisica mea a sarit pe mine ! Am crezut ca mor! Imi venea sa tip sa ma auda toti vecinii, dar m-am calmat repede , cand am constientizat ca se nu intamplase nimic rau.

Ceva nou!

2011-02-19T14:09:00.000-08:00

In fiecare zi , acelasi Deja Vu , m-am plictisit! Duminica trecuta macar am facut ceva interesant! L-am luat pe vecinu` si neam dus cu skate-urile pe afara.Ne-am plicitisit repede pt ca aproape incepuse sa ploua asa ca ne-am luat niste pufuleti si un energizant , si ne-am asezat pe o banca si am inceput sa mancam pana a venit administratoru blocului , si am plecat , pt ca facusem mare mizerie.Si apoi acasa cu noi , la teme din nou!